Manole are nuci. (Ana)Citatul zilei

La Steaua mi-a plăcut cel mai mult. (Pițurcă despre Eminescu)


Capodopere văzute altfel

Admirație pentru Gioconda arătată în limba română

Gioconda de Leonardo da Vinci

   În materie de artă, fiecare om are un ideal măreț. Al meu s-a numit Gioconda. De mic copil, o visam și mi-o închipuiam ca pe un tablou gigantic și copleșitor. Într-un târziu, viața m-a adus și prin Paris. Firește, fuga la Luvru!
   Stau la coadă vreo trei ore, înconjurat de o masă compactă de turiști chinezi. Intrăm prin piramida de sticlă ce se potrivește cu muzeul ca nuca-n perete. La intrare, suntem controlați riguros. Chinezii se cam gâdilă și râd întruna. De mine se apropie o jandarmeriță superbă. Îmi surâde în stilul Giocondei și mă ia la pipăit. În dreptul buzunarului stâng de la pantaloni, simte ceva drept.
   - Ce este aici? întreabă ea cu ochii mari și ușor migdalați.
   - Un briceag, zic sfios. Nu mă despart de el niciunde. Cu el deschid conservele de ton chinezesc.
   - Îl lăsați aici și-l recuperați la ieșire! Este o armă albă.
   Îl las, deși briceagul meu nu este alb, ci roșu. Intru în muzeu. Luvrul este un labirint imens. Eu vreau s-o văd doar pe Gioconda. Trec pe lângă Venus din Milo și o ignor cu mândrie. În trecere, aud o voce care vorbește într-o franceză cu un pronunțat accent manciurian:
   - Ce neatenți! I-au rupt mâinile în timpul transportului!
   Între timp, eu mă rătăcisem. Peste tot, sunt înconjurat de tablouri mari cât peretele sau de tapiserii flamande mai mari decât peretele. Chinezii mișună peste tot. Îi cer unuia o busolă. Zice că n-are, dar vrea să-mi vândă o forfecuță de tăiat unghii scăpată de rigurosul control. O iau cu doi euro. Chilipir, nu alta.
   În sfârșit, spre seară, ajung în sala Giocondei. Inima îmi bate ca nebuna, deși se făcuse cât un purice. Mă uit peste tot, dar Gioconda nicăieri. Întreb un ghid:
   - Unde este frumoasa Mona Lisa?
   - Acolo! îmi arată el spre marea galbenă care se holbează de la o distanță apreciabilă la tabloul deocamdată invizibil. Dau la o parte cam violent vreo 30-40 de asiatici și ajung în față. Tabloul tot nu se vede. În cele din urmă, îl zăresc camuflat într-o chestie din sticlă. Este atât de mic, încât celebrul zâmbet nici nu se distinge. Sunt dezolat și-mi vine să plâng.
   Chinezii mă împing nerăbdători și mă elimină din fața visului artistic al vieții mele. Ghidul mă întreabă:
   - Ați văzut-o?
   - Nu, zic eu printre lacrimi.
   - Nu-i nimic. Luați acest poster. Cu 20 de euro puteți s-o vedeți zâmbind oriunde și oricând.
    Iau posterul și plec. La ieșire, îmi cer înapoi briceagul. Fata cea superbă îmi zice:
   - Nu mai avem bricege, dar vă ofer cu plăcere această merveioză halebardă.
                                                           Mihai Frunză
                                                     giocondofil odendron



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu