Poetul naţional (schiţă din volumul ,,Poetul cibernetic")

   Într-o seară, Hanibal Zacuscă s-a îmbătat aşa de tare, încât a început să se creadă poet naţional. S-a apropiat tiptil de Pompilia care tăia graţios o ceapă şi a întrebat-o:

   - Veronica, luceafărul vieţii mele, tu mă mai iubeşti?

   - Doar teoretic, răspunde Pompilia. De cinci luni vii beat acasă în fiecare seară! Uite, şi acum, de abia te mai ţii pe picioare! Pe unde naiba umbli?

   - Am fost la poştă, muza mea veşnică. Le-am trimis babacilor scrisoarea a treia. Un poet naţional are nevoie de bani.

   - Te rog să nu te apropii de oala cu supă! îl ia la rost Pompilia. Dacă ţi-e rău, foloseşte o fructieră!

   - Veronica, steaua care-a răsărit în lacul de argint din codrul de aramă al vieţii mele, din păcate nu găsesc nicio frapieră!

   - De ce îmi tot spui Veronica, satir nenorocit? Cine este Veronica? Probabil că este chelneriţa de la barul din colţ!

   - Nu este chelneriţă, se apără Hanibal. Este fecioara care a lăsat pradă gurii mele ale sale buze dulci.

   Între timp oala cu supă dăduse pe dinafară. Pompilia s-a enervat foarte tare, nu atât pentru supă, cât pentru buzele dulci ale fecioarei şi l-a pocnit aprig în moalele capului cu polonicul. Hanibal a căzut ca trăsnit. Văzând că nu mai respiră, Pompilia s-a speriat şi a dat telefon la Salvare.

   - Ce are bolnavul? întreabă vocea de la capătul celălalt al firului.

   - Probabil că sifilis. Este un mare poet naţional.

   Salvarea a venit la timp. Doctorul i-a făcut pacientului o injecţie care l-a readus în simţiri. Primele lui cuvinte, când s-a trezit, au fost:

   - Mâine plec la Paris ca să-nvăţ la gât cravatei cum se face nodul!

   După care a căzut într-un somn adânc. Doctorul a privit-o lung pe Pompilia şi i-a şoptit:

   - Doamnă Veronica, aveţi nişte ochi superbi! Parcă i-am cunoscut undeva, cândva...

   Pompila are o tresărire şi murmură cu emoţie:

   - Tu eşti, Mircea ?