Decapodul

 o schiță umoristică de Mihai Frunză

   Hanibal și Pompilia pășesc sfioși în marea sală de festivități. Ca din pământ, apare un chelner cu o tavă uriașă pe care clipocesc multe cupe cu șampanie. Pompilia ia una, o dă repede peste cap și ia apoi alta. Hanibal ia de la început două. Câte una în fiecare mână.

   - În felul acesta, explică el, nu voi fi silit să dau mâna cu deputații aceștia murdari. Mai mult ca sigur, sunt plini de microbii de pe bancnote.

   - Luați un loc la masă! îi invită un majordom cu figură de profesor de religie. Începe dineul.

   S-au așezat. Imediat, apare un chelner cu figură de profesor de literatură, îmbrăcat într-un frac cu trei cozi, care le pune în față o farfurie imensă. Pe fondul sonor, se aude un senator care ține un discurs ce laudă indigest guvernul.

   - Ce e dihania asta? întreabă Pompilia. Pare un rac imens. Eu nu mănânc așa ceva! Dacă mă mușcă?

   - Nu cred că te mușcă. Pare fiert. Dar... e tare ca piatra. În schimb, dacă-l mușcăm noi, rămânem fără dinți.

   Chelnerul se tot perindă și umple, unde este cazul, paharele cu șampanie, în timp ce senatorul laudă în continuare hulpav guvernul.

   - Prietene, zice Hanibal, ce este creatura asta fioroasă?

   - Dacă nu vă referiți la domnul senator, este un crustaceu marin decapod, domnule.

   - Și este comestibil?

   - Desigur. N-ați mai mâncat încă homar?

   - Homar? N-am mai mâncat. E bun?

   - Este delicios, domnule. A fost cântat și de marele poet persan Homar Khayyam, în vestitele sale Rubaiate. Chiar și Homer mânca homari, deși nu-i vedea bine. În prezent, este mâncarea preferată a lui Homar Hayssam, în închisoarea Jilava.

   - Știi ceva, zice Hanibal discret, ce este felul al doilea? Homarii îmi fac rău la fiere.

   - Langustă, domnule. V-o aduc îndată după ce termină domnul senator discursul  grețos în care laudă guvernul.

   - Langusta ce mai este?

   - Este un crustaceu marin decapod și delicios, domnule. N-are clești, dar noi avem. Sunt lângă farfurie, între paharele cu șampanie. Bănuiesc că știți să-i mânuiți cu dexteritate.

   - Știm pe dracu! zice Pompilia în barbă, deși nu prea are. Prietene, am o rugăminte. Nu vrei să ne împachetezi homarii pentru acasă? Aici, risc să-mi pătez lenjeria.

   - Îmi pare rău, doamnă, dar aici este dineu parlamentar, nu local sordid, răspunde chelnerul și dispare ușor revoltat.

   Hanibal și Pompilia nu s-au atins de homari. Au mai băut câte patru cupe de șampanie, s-au ridicat ușurel și s-au făcut nevăzuți în noapte. În urma lor, glasul senatorului laudă baritonal și nesățios guvernul. Pe drum, Pompilia zice:

   - Ține-mi, te rog, poșeta! Vreau să-mi pun mănușile.

   - Doamne, dar ce grea și umflată este! se miră Hanibal. Cred că în ea ai pe puțin  jumătate din raionul de cosmetice.

    - N-am niciun cosmetic, iubițel! Am opt porții de homari. Am luat și de la vecinii de masă. Îmi pare rău că n-am ajuns și la farfuria senatorului.

   - Mie îmi pare rău că n-a terminat mai repede discursul în care lăuda guvernul, zice Hanibal înciudat. Luam și niște languste.