Zodia gemenilor

                                               ZODIA   GEMENILOR

                                                                                de Mihai  FRUNZĂ

                                                             I

   Viaţa prozatorului scurt Hanibal - Scipione Zacuscă s-a desfăşurat liniştit până în ziua când i-a venit ideea să discute cu el însuşi:

,, Dragul meu Scipione, zice Hanibal, trebuie neapărat să stăm de vorbă". Scipione îi răspunse răspicat: ,,Stau de vorbă cu tine numai dacă folosim liniuţa de dialog.",,Nu trebuie s-o mai folosim. Cică aşa este de bonton în literatura modernă."

,, Aşa o fi, dar mie nu-mi plac ghilimelele! Nu le suport! Lectura devine mult mai greoaie. În plus am senzaţia că mă citez pe mine însumi." ,, Dragul meu Scipione, deşi suntem una şi aceeaşi persoană, avem întotdeauna păreri şi gusturi opuse. Bine! Acum cedez. Folosim liniuţa de dialog!"

   - Îţi mulţumesc, bunul meu Hanibal. Acum poţi să-mi spui despre ce trebuie să vorbim.

   - Îţi voi spune totul dacă stăm la o cafea.

   - Nu vreau cafea! Mă amărăşte. Eu vreau lapte!

   Până la urmă Hanibal - Scipione şi-a pus în faţă o cafea cu lapte.

   - Dragul meu , începu Hanibal discuţia, cred că ai observat şi tu că avem un uşor început de chelie.

   - Da, pentru că semănăm cu tata.

   - Ba, cu mama!

   - Atunci, n-avem a ne teme. Mama a chelit foarte târziu.

   - Mai sunt şi cele câteva fire albe care mijesc la tâmple. Mâine-poimâine o să cărunţească şi mustaţa.

   - Aici semănăm cu bunica.

   - Nu mai contează cu cine semănăm. Important este că ne-am maturizat. Un om matur nu poate să trăiască singur.

   - Dar, nu sunt singur. Sunt cu tine.

   - Nu este de ajuns. Cred că ne mai trebuie şi o femeie! Şi asta destul de repede, cât mai suntem în stare să facem copii. Copiii reprezintă viitorul nostru.

   - De acord, zice Scipione. O avem pe Potaisa.

   - Potaisa nu este femeie. Este doar o femeiuşcă. Ţie îţi place. Pe mine mă oripilează. În timp ce tu faci dragoste cu ea, eu sunt silit să-mi astup nările. Miroase excesiv a potasiu.

   - O mai avem şi pe Sulfina, dar aceasta mă oripilează pe mine. Când tu eşti cu ea în pat, eu trebuie să-mi pun dopuri în urechi. Strigă atât de porcos încât s-au scandalizat şi vecinii de la opt, doi bătrânei venerabili şi aproape surzi.

   - S-o lăsăm pe Sulfina şi să ne amintim de Agapia. Ce femeie frumoasă!

   - Şi monumentală! Sânii ei se înălţau ca două pagode. O iubeam amândoi la fel de mult şi era cât pe-aci să ne convertim la budism.

   - Da! O iubeam excesiv de fanatic. Se pare că incendiul care a izbucnit în iatacul ei a fost provocat de focul inimii noastre.

   - Mai mult ca sigur. Iată de ce este bine ca în fiecare bărbat să existe şi un pompier. Păcat că am pierdut-o!

   - Păcatul este al ei. De altfel, acesta este şi motivul pentru care Agapia a luat drumul mânăstirii.

    Hanibal - Scipione se ridică de la masă. Cafeaua cu lapte se terminase. Mai întâi laptele, apoi şi cafeaua. Se uită la cana murdară, o luă şi o puse în uriaşa chiuvetă alături de celelalte vase murdare. Îşi zise în cor:

    - Ce bună ar fi acum o mână de femeie!

                                                            II

    Hanibal - Scipione Zacuscă este în continuare burlac. Sau, mă rog, burlac este Hanibal, căci Scipione pretinde că este celibatar. Destinul nu i-a scos în cale nicio femeie demnă de cererea lui în căsătorie. De aceea a luat o hotărâre istorică: va spăla vasele. S-au adunat de jumătate de an în uriaşa chiuvetă. Ultima oară fuseseră spălate de Sulfina cu ocazia unei scurte vizite nocturne. S-a apucat de treabă. Operaţiunea a durat opt ore şi s-a terminat fără pierderi prea mari. S-au spart doar trei farfurii adânci pe care sosul se pietrificase şi două ceşcuţe. În final, Hanibal a privit chiuveta goală şi a spus:

   - Şase luni nu mai avem nevoie de o femeie în casă!

   - Ba, avem! a ripostat Scipione. Ce facem cu rufele?

   - Le dăm la spălătorie, iar pentru călcat ieşim seara în bar şi agăţăm o târfuliţă.

   Hanibal - Scipione intră în dormitor ca să se schimbe. Pe noptieră se întindea un praf de două degete. Scrise pe el cu degetul cel mic: SUNT CEL MAI MARE. Îşi lepădă pijamaua în care stătea de patru zile. Trecând pe lângă oglinda şifonierului se privi o clipă din profil.

   - Va trebui să renunţ la fast - food, îşi zise. Oglinda a devenit neîncăpătoare.

   - Hai să mergem la bar! propuse Hanibal. O bere nu ne-ar strica după atâta muncă.

   - Chiar două, aprobă Scipione.

   Se îmbrăcă uşor, gen sport, se pieptănă cu cărare pe mijloc, folosi o jumătate din tubul de deodorant şi coborî în stradă. Barul îl întâmpină ca de obicei: ticsit. Cu mare greutate găsi un loc pe un scaun înalt, între două femei. Cea din dreapta era însoţită de un boxer, aşa că nici nu îndrăzni s-o privească. Cea din stânga era singură. De aceea o privi în maniera lui puţin obraznică şi îi spuse:

   - Nu vă supăraţi, vă place Brahms?

   - Nu prea, răspunse fata. Îl prefer pe Wagner.

   - Excelent! se entuziasmă Hanibal. Şi mie îmi place Wagner. Mă scapă de constipaţie.

   - Lăsaţi-mă, dracului cu Wagner al vostru! interveni Scipione. Este prea zgomotos. Adevărata muzică îi aparţine numai şi numai lui Mozart. Dacă voi avea un băiat îi voi pune numele Amadeus.

   - Ştiţi, continuă fata, eu mă numesc Ana - Pompilia şi îmi plac la nebunie şi manelele.

   - Eu sunt Hanibal - Scipione, prozator scurt.

   - Încântată de cunoştinţă! Să ştii ( îmi dai voie să-ţi spun "să ştii"?) că îmi place la nebunie să citesc scurt. Stau în pat, ascult o manea şi citesc mişcând din buric.

   - Până la urmă, zise Scipione, are şi maneaua calităţile ei. Se pare că tonalităţile orientale stimulează afectiv hipotalamusul.

   - De fapt, zise Ana, numai Pompiliei îi plac manelele pentru că mişcatul din buric este excitant. Pe mine mă excită numai Wagner.

   - Ia te uită! Şi voi sunteţi două! trase concluzia Hanibal. Eu mă potrivesc de minune cu Ana, iar Scipione cu Pompilia. Mă refer la gusturile muzicale.

   - Să nu exagerăm, interveni Scipione. Mie îmi plac manelele, dar numai cele scrise în fa major. Cele în do minor mă calcă pe nervi. Bine, asta nu înseamnă că nu mă potrivesc cu Pompilia.

   După al treilea pahar, Hanibal - Scipione se aplecă spre urechea Anei - Pompilia şi îi propuse:

   - Domnişoară, eu stau într-un apartament de deasupra barului. Nu vreţi să urcăm la mine şi să ascultăm muzică? Vă propun "Variaţiuni pe o temă de Haydn" de Brahms, "Concertul pentru pian şi orchestră nr.15 în re major" de Mozart şi ultima manea a lui Vali Vijelie. Iar dacă-mi călcaţi şi rufele vom asculta şi uvertura la "Inelul Nibelungilor" compusă de prietenul dumneavoastră Richard Wagner.

   - Cu mare, mare plăcere, aprobă Ana-Pompilia, dar cu o condiţie.

   - Care?

   - Să ascultăm şi "Cantata Rinaldo"! spuse Ana.

   - Şi trei manele cu Jan de la Craiova, adăugă Pompilia.

   - S-a făcut! strigară în cor Hanibal şi Scipione.

   A fost o noapte de pomină. Acordurile solemne ale lui Brahms, amestecate cu lamentaţiile jalnice ale lui Jan de la Craiova şi cu bătăile în pereţi ale vecinilor au creat o atmosferă în care iubirea a răbufnit vulcanic.

   - Eu o doresc pe Ana! a spus Hanibal.

   - Eu o doresc pe Pompilia! a spus Scipione.

   - Eu îl doresc pe Hanibal! a spus Ana.

   - Eu îi doresc pe amândoi! a spus Pompilia.

   După ce Ana s-a iubit cu Hanibal şi Pompilia cu Scipione, Ana s-a iubit cu Scipione şi Pompilia cu Hanibal. Mai departe, nu mai ştim. S-a făcut dimineaţă. Hanibal - Scipione s-a trezit primul. Ana - Pompilia doarme încă. Este goală-puşcă şi o putem aprecia la justa valoare. Este o brunetă superbă. Sânii, spre deosebire de cei ai Agapiei sunt neaoşi sută la sută. Înalţi, măreţi, rotunzi - îţi sugerează perfect obcinile bucovinene. Fundul, de amploare medie te duce cu gândul la Podişul Transilvaniei. În partea opusă, Valea Frumoasei, uşor împădurită, te îmbie cu o plăcută mireasmă subcarpatică getică.

   Ana - Pompilia deschise ochişorii negri, catifelaţi şi zise galeş precum o vrăbiuţă ce prevesteşte ploaia printr-un dans ritual de împerechere matinală:

   - Bună dimineaţa, iubitule!

   - Salut! răspunse sec Hanibal - Scipione. După care continuă:

   - Ştii ceva? Cred că relaţia noastră s-a terminat! Eu detest sexul în grup. În plus, s-a făcut deja zece dimineaţa şi nu mi-ai călcat rufele!

   Ana - Pompilia se îmbrăcă rapid şi ieşi vijelios pe uşă, bodogănind amarnic:

   - Să-mi fie învăţătură de minte! De azi înainte nu mă mai încurc cu prozatori. După ce că sunt scurţi, mai sunt şi ţicniţi!

                                                            III

   În urma experienţei cu Ana - Pompilia, Hanibal - Scipione a devenit celibatar convins. Călcatul rufelor nu mai reprezintă un impediment. Cămăşile pot fi ţinute o noapte sub saltea şi se întind ca prin minune. O singură problemă mai trebuie rezolvată: mâncarea. Fast - foodul din colţ îngraşă văzând cu ochii. Va renunţa la el şi îşi va găti singur. Deocamdată ştie să prepare nişte omlete cu ciuperci delicioase. Pentru diversificare îşi va cumpăra o carte de bucate. La singura librărie din oraş nu se găsea niciuna. Biblioteca publică l-a întâmpinat cu o linişte mormântală. Rafturi pline - cât vezi cu ochii! Milioane de cărţi. Sute de mese pentru lectură. Toate goale. Hanibal - Scipione a cerut cea mai completă carte de bucate şi cu ea în mână s-a îndreptat spre una dintre mese. În momentul acela a observat că biblioteca nu era goală. Într-un colţ retras, la o masă plină de cărţi, citea absorbită o femeie. O femeie foarte frumoasă. Era blondă cu puţine nuanţe roşcate, cu o faţă ovală şi cu o piele de un alb mai alb decât albul. Ochii verzi puteau fi comparaţi cu ce este mai verde pe acest pământ: smaraldul, frunza de palmier sau euglena.

   Hanibal - Scipione a simţit cum i se taie respiraţia. Paşii l-au îndreptat ca pe un robot stricat spre minunata cititoare:

   - Îmi permiteţi să stau şi eu la masa dumneavoastră? spuse cu un glas înfiorat.

   - Desigur! Luaţi loc!

   Hanibal - Scipione luă loc. Cartea de bucate îi tremura. Se ridică şi mai luă loc încă o dată. Cartea de bucate continua să-i tremure.

   - De ce vă tremură cartea? întrebă superba fiinţă.

   - Probabil pentru că are prea multe reţete cu aspicuri, răspunse el cu glasul la fel de tremurător.

   - O! Aveţi simţul umorului! Este un lucru rar la bărbaţii din zilele noastre.

   - Am. Şi asta nu-i nimic. Ştiu şi bancuri seci.

   - Se vede că aveţi din moment ce aţi venit să citiţi o carte de bucate.

   - De fapt, n-am venit s-o citesc. Vreau să copiez doar o reţetă de ostropel. După mine, un ostropel reuşit este ca un elixir al spiritului. Vai, dar permiteţi să mă recomand! Mă numesc Hanibal - Scipione. Prozator scurt.

   - Îmi pare bine! Eu sunt Manuela - Manuela. Poetesă.

   - Ce nume frumoase! zise Hanibal - Scipione.

   - Sunt frumoase  pentru că aşa au vrut părinţii mei. Mama a vrut să mă boteze Manuela, iar tata, Manuela. Şi pentru că amândoi şi-au impus dorinţa, mi-au zis Manuela - Manuela.

   - Deci, nu sunteţi două?

   - Ba da, dar semănăm perfect.

   - Asta e bine, continuă Hanibal - Scipione. Noi nu prea semănăm şi de aceea ne certăm toată ziua. Dar acum, în faţa dumneavoastră, văd că ne înţelegem de minune. În sfârşit, mă scuzaţi că v-am deranjat lectura. Dacă nu vă supăraţi puteţi să-mi spuneţi ce citiţi?

   - Citesc sonetele lui Shakespeare.

   - Fantastic! Ce gusturi rafinate aveţi!

   - Ştiţi, şi eu am scris sonete, îl lămuri Manuela - Manuela. Vreo cincizeci şi ceva. Acum am venit să le compar cu sonetele lui Shakespeare. Dacă sunt mai proaste, le pun pe foc, renunţ la sonete şi mă apuc de epigrame.

   - Şi la ce concluzie aţi ajuns?

   - Sunt mult mai proaste.

   - Nu se poate!

   - Ba, se poate.

   - Ar trebui să le citească un critic literar, insistă Hanibal. Dumneavoastră sunteţi, cu siguranţă, subiectivă.

   - Greşiţi profund! Criticii sunt subiectivi. Cel mai competent critic al meu sunt eu.

   Zicând acestea femeia s-a ridicat în picioare.

   - Doamne, ce statuie! a exclamat Hanibal - Scipione. Anticul Fidias a fost, în sfârşit, depăşit!!

   Femeia era înaltă, zveltă ca o trestie, iar sânii...Sânii... Ce mult îi plăceau femeile înalte cu sânii scunzi !  Manuela - Manuela se aşeză la loc şi spuse:

   - Dumneavoastră vă place lectura?

   - Desigur, foarte mult.

   - Şi ce citiţi?

   - Cum să vă spun, eu sunt un bărbat cam bizar. În primul rând citesc cărţile mele. În rest, am ajuns la o concluzie verificată: cu cât citeşti mai multe cărţi, cu atât ştii mai puţin. De aceea eu citesc o singură carte de mai multe ori.

   - Foarte interesant! A început să-mi placă de dumneavoastră! Şi ce carte citiţi?

   - "Numele trandafirului" de Umberto Eco. Până acum am citit-o de 61 de ori. Mâine o încep iar.

   - Aţi ales foarte bine cartea, aprecie Manuela - Manuela. Nimic nu poate fi mai frumos, mai folositor şi mai impresionant decât o carte despre cărţi.

   - Totuşi, zise Hanibal - Scipione, dacă Dumnezeu mă va ajuta, aş vrea să mai citesc încă o carte. Este vorba de cartea care s-a pierdut din romanul lui Eco: volumul al doilea din "Poetica" lui Aristotel, cel despre comedie.

   Manuela - Manuela îl privi cu smaraldele uşor ieşite din găvanele lor superbe.

   - Domnule, spuse, m-ai dat gata!

   - Şi dumneavoastră pe mine.

   Hanibal - Scipione simţi brusc un nod în gât, gura i se uscă şi arterele îi pulsau sprinţar. Cu o voce sugrumată reuşi să pronunţe îngăimat:

   - Domnişoară, noi vă iubim! Vreţi să fiţi soţia mea?

   Răspunsul veni ca o ghilotină:

   - Îmi pare nespus de rău, aş vrea, dar nu pot!

   - Mă miram eu să am un asemenea noroc! Bănuiesc că aveţi un motiv foarte serios ca să mă refuzaţi atât de brutal.

   - Am. Sunt măritată!

   - Sunteţi măritată!? Dar, se poate rezolva. Divorţaţi!

   - Nici asta nu pot.

   - De ce?

   - Pentru că sunt o femeie devotată.

   Hanibal - Scipione se pleoşti de-a binelea. Puse ochii săi albaştri şi profunzi în cartea de bucate şi încercă să citească vreo două - trei rânduri. Acestea se plimbau însă prin faţa sa precum muştele. În acest moment, glasul Manuelei şi al Manuelei a răsunat cristalin. (Am uitat să vă spun că Manuela - Manuela avea un glas cristalin):

   - Domnule, nu fiţi trist! Eu vă apreciez foarte mult. Dacă n-aş fi măritată, cu siguranţă că m-aş fi măritat cu dumneavoastră. Şi ca să vă dovedesc sentimentele mele, uitaţi, merg acum la dumneavoastră acasă şi o să vă gătesc un ostropel divin.

   S-au ridicat şi au plecat. Pe drum, Hanibal - Scipione insistă:

   - Cel puţin îmi permiteţi să vă trimit scrisori de dragoste?

   - Scrieţi-mi şi o să vă răspund, zise ea zâmbindu-i complice.

   Manuela - Manuela a intrat în bucătărie şi a început să cureţe cu dexteritate usturoiul. Hanibal - Scipione stătea în picioare şi o privea cu acel extaz specific prozatorului scurt. Din când în când ea ridica smaraldele şi îi zâmbea arătându-şi perlele. În cele din urmă îi spuse:

   - Ce mai aştepţi? Sărută-mă!

   Hanibal - Scipione a pornit spre ea năvalnic dar, după trei paşi, s-a oprit.

   - Stai pe loc! a zbierat Hanibal. Eu o sărut primul.

   - Ba, eu o sărut primul! a contraatacat Scipione. Am mai multă experienţă.

   - Ai pe dracu"! Săruţi ca un bou!

   - Şi tu ca un tapir!

   S-au încăierat groaznic, tăvălindu-se pe jos. Şi-au dat pumni cu nemiluita după care s-au apucat de gât. Au strâns amândoi cât au putut de tare. Limba le ieşise de un cot. În cele din urmă şi-au dat duhul. Înălţarea la cer a fost bruscă, dar lină. Nu peste mult timp, Hanibal - Scipione s-a prezentat la poarta Dreptăţii veşnice. Sfântul de serviciu l-a întrebat:

   - Tu eşti boul şi tapirul care a murit din dragoste?

   - Eu sunt, Prea Mărite.

   Prea Măritul se uită atent într-un registru gros, după care zise cu glas mieros:

   - Îmi pare foarte rău, dar în Paradis mai este doar un loc liber, Iadul este ocupat, aşa că unul dintre voi va trebui să plece acasă.