Apocalipsa mea

   Ziua sfârşitului lumii a sosit. Coşmarul a început în zori. M-am trezit cu noaptea în cap, m-am spălat pe picioare şi mi-am schimbat şosetele. Se aude soneria. Uşor ameţită, soţia îmi zice:

   - Cred că sunt extratereştrii. Deschide-le tu!

   Am deschis. În penumbra scării blocului zăresc un individ mic, verde, cu urechile ca două pâlnii şi cu nasul borcănat. Când mă uit mai bine, observ că nu sunt verzi decât pantalonii şi dinţii. Mi se adresează într-o limbă română aproximativă:

   - La tine venit ca să-mi dai covor, bre!

   - Ce covor? întreb nedumerit. Nu mai avem demult covoare. Sunt la amanet.

   - Covor meu, bre. Cel cu rapirea din serai. Sunt turcul de la opt. Am scuturat covor şi căzut la tine balcon.

   I-am dat covorul cu mare supărare pentru că mi-a spart borcanul cu murături. Damigeana cu molan a scăpat însă ca prin minune. Ca atare, decid s-o beau urgent ca să n-o apuce sfârşitul lumii sub formă de cioburi. După numai trei pahare simt că mi-a revenit optimismul.

   - Are şi apocalipsa părţile ei bune, mi-am zis. Nu va mai trebui să plătesc facturile adunate morman, ratele la bancă, restanţa la întreţinere şi impozitul pe drepturile de autor.

   M-am repezit la dulap, am rupt toate somaţiile în zeci de bucăţele şi le-am aruncat pe fereastră. Precum fulgii de nea au căzut cu graţie formând sub geam un ditamai troianul.

Mulţumit de isprava mea, am mai dat peste cap vreo câteva pahare. Începusem să mă simt minunat şi nu-mi mai păsa că sfârşitul lumii se apropie implacabil. Pe când duceam la gură al nu ştiu câtelea pahar, pentru că nu le-am numerotat, s-a făcut brusc beznă.

   - Au avut dreptate alarmiştii de pe internet, mi-am zis. Pământul a intrat în norul de fotoni intergalactici şi s-a făcut întunericul primordial. Cică ţine cinci zile.  Soarele vieţii mele, strig după soţie, vino lângă mine că mi-e urât! Adu-ţi şi un pahar!

   Soarele vieţii mele apare din bucătărie cu o lumânare în mână.

   - Nu e niciun nor intergalactic, zice ea. Ori ne-au tăiat lumina pentru că n-am plătit-o de un an, ori s-a ars siguranţa. Ia urcă-te pe un scaun şi vezi !

   Mă urc cu greu. Cu paharul în mâna stângă şi cu damigeana în dreapta este cam complicat să-ţi menţii echilibrul. Am bălăngănit prin aer preţ de câteva secunde după care am respectat cu sfinţenie legea gravitaţiei. M-am trezit într-un târziu. Când am deschis ochii, am văzut în jurul meu numai fiinţe verzi cu figurile acoperite de măşti hidoase.

   - Doamne, sunteţi klingonieni ! zic bucuros.

   - Nu suntem klingonieni, răspunde unul. Suntem chirurgieni. De trei ore ne chinuim să scoatem cioburile din tine.

   - Vai de mine! mă dumiresc. S-a spart damigeana! Sper că aţi recuperat-o în întregime.

   - Aproape. Nu i-am găsit fundul, dar îl mai căutăm şi mâine.

   - Mâine? Dar mai apucăm ziua de mâine? Astăzi e ziua apocalipsei, zic eu cu dezolare în glas.

   Chirurgul şef îmi zice solemn:

   - Fii liniştit, cetăţene! Apocalipsa s-a amânat.

   - S-a amânat!? Cum aşa ?

   - Foarte simplu. Noul nostru guvern a amânat-o printr-o ordonanţă de urgenţă.

Sfârşitul lumii m-a găsit bine pregătit dar, în acest scop, a trebuit să-mi triplez eforturile.