Admirație pentru Gioconda arătată în limba română
Gioconda de Leonardo da Vinci
În materie de artă, fiecare om are un ideal
măreț. Al meu s-a numit Gioconda. De mic copil, o visam și mi-o închipuiam ca
pe un tablou gigantic și copleșitor. Într-un târziu, viața m-a adus și prin
Paris. Firește, fuga la Luvru!
Stau la coadă vreo trei ore, înconjurat de o
masă compactă de turiști chinezi. Intrăm prin piramida de sticlă ce se potrivește
cu muzeul ca nuca-n perete. La intrare, suntem controlați riguros. Chinezii se
cam gâdilă și râd întruna. De mine se apropie o jandarmeriță superbă. Îmi
surâde în stilul Giocondei și mă ia la pipăit. În dreptul buzunarului stâng de
la pantaloni, simte ceva drept.
- Ce este aici? întreabă ea cu ochii mari și
ușor migdalați.
- Un briceag, zic sfios. Nu mă despart de el
niciunde. Cu el deschid conservele de ton chinezesc.
- Îl lăsați aici și-l recuperați la ieșire! Este
o armă albă.
Îl
las, deși briceagul meu nu este alb, ci roșu. Intru în muzeu. Luvrul este un
labirint imens. Eu vreau s-o văd doar pe Gioconda. Trec pe lângă Venus din Milo
și o ignor cu mândrie. În trecere, aud o
voce care vorbește într-o franceză cu un pronunțat accent manciurian:
- Ce neatenți! I-au rupt mâinile în timpul
transportului!
Între timp, eu mă rătăcisem. Peste tot, sunt
înconjurat de tablouri mari cât peretele sau de tapiserii flamande mai mari
decât peretele. Chinezii mișună peste tot. Îi cer unuia o busolă. Zice că
n-are, dar vrea să-mi vândă o forfecuță de tăiat unghii scăpată de rigurosul
control. O iau cu doi euro. Chilipir, nu alta.
În sfârșit, spre seară, ajung în sala
Giocondei. Inima îmi bate ca nebuna, deși se făcuse cât un purice. Mă uit peste
tot, dar Gioconda nicăieri. Întreb un ghid:
- Unde este frumoasa Mona Lisa?
- Acolo! îmi arată el spre marea galbenă
care se holbează de la o distanță apreciabilă la tabloul deocamdată invizibil. Dau
la o parte cam violent vreo 30-40 de asiatici și ajung în față. Tabloul tot nu
se vede. În cele din urmă, îl zăresc camuflat într-o chestie din sticlă. Este atât de mic, încât celebrul zâmbet nici
nu se distinge. Sunt dezolat și-mi vine să plâng.
Chinezii mă împing nerăbdători și mă elimină
din fața visului artistic al vieții mele. Ghidul mă întreabă:
- Ați văzut-o?
- Nu, zic eu printre lacrimi.
- Nu-i nimic. Luați acest poster. Cu 20 de
euro puteți s-o vedeți zâmbind oriunde și oricând.
Iau
posterul și plec. La ieșire, îmi cer înapoi briceagul. Fata cea superbă îmi
zice:
- Nu mai avem bricege, dar vă ofer cu
plăcere această merveioză halebardă.
Mihai Frunză
giocondofil odendron