Capodopere văzute altfel

Admirație pentru Gioconda arătată în limba română

Gioconda de Leonardo da Vinci

   În materie de artă, fiecare om are un ideal măreț. Al meu s-a numit Gioconda. De mic copil, o visam și mi-o închipuiam ca pe un tablou gigantic și copleșitor. Într-un târziu, viața m-a adus și prin Paris. Firește, fuga la Luvru!

   Stau la coadă vreo trei ore, înconjurat de o masă compactă de turiști chinezi. Intrăm prin piramida de sticlă ce se potrivește cu muzeul ca nuca-n perete. La intrare, suntem controlați riguros. Chinezii se cam gâdilă și râd întruna. De mine se apropie o jandarmeriță superbă. Îmi surâde în stilul Giocondei și mă ia la pipăit. În dreptul buzunarului stâng de la pantaloni, simte ceva drept.

   - Ce este aici? întreabă ea cu ochii mari și ușor migdalați.

   - Un briceag, zic sfios. Nu mă despart de el niciunde. Cu el deschid conservele de ton chinezesc.

   - Îl lăsați aici și-l recuperați la ieșire! Este o armă albă.

   Îl las, deși briceagul meu nu este alb, ci roșu. Intru în muzeu. Luvrul este un labirint imens. Eu vreau s-o văd doar pe Gioconda. Trec pe lângă Venus din Milo și o ignor cu mândrie. În trecere, aud o voce care vorbește într-o franceză cu un pronunțat accent manciurian:

   - Ce neatenți! I-au rupt mâinile în timpul transportului!

   Între timp, eu mă rătăcisem. Peste tot, sunt înconjurat de tablouri mari cât peretele sau de tapiserii flamande mai mari decât peretele. Chinezii mișună peste tot. Îi cer unuia o busolă. Zice că n-are, dar vrea să-mi vândă o forfecuță de tăiat unghii scăpată de rigurosul control. O iau cu doi euro. Chilipir, nu alta.

   În sfârșit, spre seară, ajung în sala Giocondei. Inima îmi bate ca nebuna, deși se făcuse cât un purice. Mă uit peste tot, dar Gioconda nicăieri. Întreb un ghid:

   - Unde este frumoasa Mona Lisa?

   - Acolo! îmi arată el spre marea galbenă care se holbează de la o distanță apreciabilă la tabloul deocamdată invizibil. Dau la o parte cam violent vreo 30-40 de asiatici și ajung în față. Tabloul tot nu se vede. În cele din urmă, îl zăresc camuflat într-o chestie din sticlă. Este atât de mic, încât celebrul zâmbet nici nu se distinge. Sunt dezolat și-mi vine să plâng.

   Chinezii mă împing nerăbdători și mă elimină din fața visului artistic al vieții mele. Ghidul mă întreabă:

   - Ați văzut-o?

   - Nu, zic eu printre lacrimi.

   - Nu-i nimic. Luați acest poster. Cu 20 de euro puteți s-o vedeți zâmbind oriunde și oricând.

    Iau posterul și plec. La ieșire, îmi cer înapoi briceagul. Fata cea superbă îmi zice:

   - Nu mai avem bricege, dar vă ofer cu plăcere această merveioză halebardă.

                                                           Mihai Frunză

                                                     giocondofil odendron

Marele zid chinezesc

Rețetă chinezească pentru slăbit: pui Shanghai de nucă de cocos

schiță umoristică de Mihai Frunză

    Este ora prânzului. Hanibal se așază la masă plin de pofte. Pompilia gătește minunat, iar tubul său digestiv o așteaptă cu nesaț. În sfârșit, apare cu un platou pe care se lăfăie o grămăjoară fleșcăită.

   - Ce-i spârcâiala asta, zeița mea culinară? întreabă Hanibal vădit nedumerit.

   - Este orez li-peng cu sos de goji, tofu și fufu, zice ea plină de mândrie.

   - Dar cu ce am greșit? Dacă ți-am greșit cu ceva, puteai să-mi oferi un sos de kung-fu. Tofu și fufu îmi displac.

   - Ai greșit, că ești gras ca un porcușor, suinul meu drag. Am citit undeva că regimul alimentar chinezesc este cel mai sănătos. Așa că trebuie să mai slăbești și asta n-o poți face cu sarmale și cârnați.

   - Te pomenești că o să-mi dai șarpe, șerpoaica mea constrictoare!

   - Asta o să-mi dai tu diseară în pat, carnivorule!

   - Sună ispititor, zice Hanibal. Dar ca să fac față, am nevoie de proteine, nu de fufu. Te rog să mă servești cu o ceafă de porc la grătar.

   - O să-ți vezi tu ceafa doar la Crăciun, inconștientule! Acum ți-am pregătit proteine sănătoase. Ia privește!

   - Ce-i porcăria asta cu aspect oribil? zice Hanibal privind exoftalmic și oripilat farfuria aproape goală.

   - Nu-i porcărie. Este pangasius cu sos de soia. Se numește sos Shanghai.

   - Nu vreau pangasius! Cică este un pește hrănit cu bălegar uman.

   - Nici vorbă, puișor! Este hrănit cu bălegar de iac tibetan. Ziarișii ăștia porcoși sunt în stare să denigreze iremediabil regimul chinezesc.

   - Și bine fac, se rățoiește Hanibal. Este un regim comunist odios!

   În cameră, își face apariția pisicuța Fifi. Miorlăie înfometată. Pompilia sare imediat de pe scaun și-i pune în farfuria ei specială niște bucățele cu aspect rumenit și miros apetisant.

   - Ce i-ai dat? întreabă Hanibal contrariat.

   - Cotlet de porc Mangalița în sos de vin Cabernet Sauvignon 2011.

   - Aha! De ce nu-i dai și ei tofu și fufu?

   - I-am dat, dar nu vrea și pace. E carnivoră, iar șoareci nu mai avem. I-a mâncat pe toți, scroafa. S-a îngrășat la fel ca și tine.

    Hanibal s-a sculat de la masă flămând ca un veritabil somalez. Și la cină a mâncat tot mai nimic. Pompilia pregătise file de salată roșie Beijing cu sos Confucius. S-a culcat visând că urcă munți de jambon pe scărițe de purcel marele alb de Bazna. Somnul nu se lipea de el din cauza zgomotului cumplit produs de interminabilele lui mațe. Pe la miezul nopții, s-a dat jos din pat și a dispărut în noaptea bucătăriei...

   ... Pompilia sforăia abitir. Deodată, a fost trezită brutal de niște miorlăieli cumplite. A năvălit în bucătărie cu sufletul la gură. În fața ochilor, i-a apărut un tablou fioros: Hanibal ținea în mâna stângă pisica și în cea dreaptă un satâr uriaș.

   - Ce faci aici, câine nemernic? întreabă Pompilia cu glas gâtuit.

   - Ce să fac, aminoacida esențială a vieții mele? Pregătesc o mâncare chinezească pe bază de proteine din cotlete de porc Mangalița.

Ghid de cultură generală

Motto: Numai prin cultură vom supraviețui. (Miciurin)

                      

   PORUMB= Salvarea lui Cristofor Columb care, atunci când a pus-o de mămăligă pentru că n-a descoperit India, a putut să se laude cu un știulete ceva mai mare.

   CARTOF= Singura explicație pentru care locuitorii statului Colorado au nasul borcănat și gândaci de bucătărie.

   MENTĂ= Ceaiul pe care funcționarii publici îl încălzesc aprinzând focul prin frecare.

   PĂPUȘOI= O femeie bine crescută pe care, dacă totuși vrei s-o cucerești, trebuie s-o gratulezi cu același eficient Păpușă mică.

   CASTRAVETE= Una dintre paradoxalele fantezii feminine: îl visează  în taină ca să și-l pună pe față tăiat în felii.

    MĂRAR= În unele cazuri, este singura dovadă că tradiționala noastră cultură a fost pusă pe picioare.

   PERLE= Din cauza deficitului bugetar, cultura noastră n-are bani și pentru așa ceva.

   CÂNEPĂ= Iată pentru ce indienii umblă cu bustul gol: își fumează cămășile!

   ROȘII= Deși reprezintă majoritatea în parlament, le importăm din Turcia și din Olanda.

   CEREALE= Ce reale mi se par minciunile care ne asigură că se poate mânca o pâine și la noi în țară!

   SERĂ= Pentru că are un efect dăunător atmosferei, îi lăsăm pe bulgari să o folosească și să se încălzească global.

                                                                             Mihai Frunză

                                                              de pătrunjel importat din China    

E greu să scrii ca Caragiale

Nimic nu este mai util ca cartea

ONOMASTICĂ CATIFELATĂ

  O schiță umoristică de Mihai Frunză

    Mitică Catargiu, fierar-betonist la șantierul naval din Sinaia, este tare abătut. Soția lui, Maricica, l-a mirosit imediat și l-a întrebat:

   - Ce-i cu tine, Muțunache? Nu ești în apele tale.

   - Așa este, raza mea de soare cu dinți. Sunt îndrăgostit.

   - În sfârșit, porumbelul meu călător fără bilet! Credeam că m-ai luat numai din interes.

   - Nu de tine, orhideea mea culinară. De Floricica de la sculărie.

   - Frumușică fată! zice Maricica. Mergi și rezolvă problema! Eu am să te aștept în prag cu drag. Vezi să nu te faci de râs, așa cum te-ai făcut cu mine aseară. Concentrează-te!

   - Nu-i simplu, pajiștea mea nocturnă. Floricica nu se uită la mine.

   - A dracului târfă ordinară! se revoltă brusc Maricica. Ce nu-i place? Ești frumușel și înalt ca un cocostârc pitic. Și, în plus, chiar de nu te place, să facă și ea o excepție! Doar s-a culcat cu toată secția de ciocănari pneumatici.

   - Cică n-am stil, zice Mitică. Și nu-i vorbesc cu eleganță lingvistică.

   - Nu-i adevărat, trubadurul sufletului meu casnic. Cu mine vorbești numai în metafore. Ah, stai așa că mi-a venit o idee! Scrie o poezie pe care i-o dedici ei. O publici într-o revistă literară și cu siguranță matracuca va cădea în limbă. Apoi îți va cădea și în brațe ca o molie pe lampă. Dar îți pun o condiție: de două ori și gata! Îi ajunge coropișniței!

   Zis și făcut. Mitică a scris sonetul intitulat Floricica și s-a prezentat cu el la redacția hebdomadarului lunar Sinaia lirică. Redactorul l-a citit și a zis:

   - E minunat! Se simte că e scris din suflet. Cine-i fericita?

   - Floricica, răspunse Mitică suspinând.

   - Trebuia să-mi închipui. Acum, chiar mi-o închipui. Figurile de stil folosite în poezie sunt mărinimoase. Ochii - hublouri de corvetă acostată în portul australian Agigea. Gura - corolă deschisă de floricică carnivoră. Sânii - obcine bucovinene în număr par înfipt în inima mea palpitândă. Parcă o cunosc și eu pe Floricica asta, dar nu știam că e carnivoră și nici bucovineancă.

   - Este, confirmă Mitică. E din Piatra - Olt.

   - Sonetul e minunat, conchide redactorul. Dacă trecem peste cacofonia floricică carnivoră, am putea să spunem că este perfect. Totuși, nu-l putem publica.

   - De ce? sare Mitică dezamăgit.

   - Pentru că și numele dumitale, stimate poet, este o cacofonie: Mitică Catargiu! Ar fi o impietate literară ca un sonet atât de sensibil să fie semnat cu un nume atât de scatologic. Ne-am face de râs și noi nu suntem un hebdomadar umoristic.

   - Și ce putem face? întreabă Mitică profund dezolat.

   - Ar fi o soluție. Singura. Floricica asta carnivoră mi-a trezit și mie un interes liric neașteptat. De aceea, îți cumpăr sonetul și îl semnez eu.

   - Și dumneata cum te numești?

   - Costică Cataroi, dar voi folosi pseudonimul Cataroi Costică.

Un cavaler adevărat te invită la un vin nobil

CRONICA LITERARĂ DUPĂ URECHE

Contele de Monte-Cristo de Alexandre Dumas

   Mi-am adus aminte de acest roman citit în fragedă tinerețe, vizitând un vechi prieten dintr-un județ vecin. Toată lumea știe că eroul romanului, Edmond Dantes, ajunge în temniță pârât fiind de niște buni prieteni ca fiind omul lui Napoleon Bonaparte, care era exilat pe insula Elba. Unul dintre amici îi fură și iubita, pe frumoasa Mercedes. După mulți ani, Dantes evadează, ajunge bogat și își cumpără titlul de conte. În final, se răzbună crunt pe delatori. Unul ajunsese, între timp, baron...

   ... Aici am ajuns la povestea prietenului meu care mi s-a plâns cu foc că județul lui a ajuns feuda unui baron modern, un tip vulgar și semianalfabet, care a pus mâna pe tot ce mișcă în zonă.

   - Ne-ar trebui și nouă un conte de Monte-Cristo care să-l pună cu botul pe labe, zice prietenul cu jale în glas.

   - Are și Mercedes? întreb eu cu o ușoară ironie.

   - A avut vreo patru, dar le-a măritat. Acum are patru Audi și un Lamborghini. Le ține în garajul de la subsolul castelului. Spune-mi, te rog, contele este mai mare decât baronul?

   - După câte știu eu, este mult mai mare.

   - În cazul acesta, ne trebuie neapărat un conte. Doar un conte ar putea să ne răzbune și pe noi și să-l lege pe acest baron hoț și corupt. Eu aș propune ca procurorului general să-i fie conferit titlul de conte.

   - Dragă prietene, îl liniștesc eu, îți amintesc că în romanul lui Dumas, unul dintre ticăloși a ajuns baron, iar celălalt procuror general al republicii. Așa că... mai gândește-te!

                                                                Mihai Frunză

                                                            cavaler cu femeile

Iubire și prejudecată

Ilustrația aparține maestrului Antonică Marin

o schiță umoristică de Mihai Frunză

   Hanibal și Pompilia s-au cunoscut la o nuntă, în București. Au fost puși la masă unul lângă altul, doar-doar se vor lipi și ei. După a treia ceafă de porc, Pompilia l-a întrebat, mânuind abil scobitoarea:

   - Cum te cheamă, comesene?

   - Hanibal, a răspuns Hanibal, mestecând cu spor câte două sarmale pe secundă.

   - O, ce nume rar! Îmi dă fiori. Așa îl chema și pe nebunul care omora femei într-un film de groază.

   - Nu sunt eu acela, se scuză Hanibal. Numele lui se scrie cu doi de n.

   - Am greșit puțin, o drege Pompilia. Atunci, ai un nume de elefant.

   - Nu de elefant, draga mea! Este numele unui conducător de oști cartaginez care folosea elefanți în războaie, în loc de tancuri.

   - Așa, care va să zică! Și era mare?

   - Foarte mare. Cât pe-aci să cucerească Italia.

   - Atunci, e bine. De unde ești, Hanibal?

   - Din Brăila!

   - Vai, ce oraș frumos! Și ești rudă, cumva, cu marele Terente?

   - Nici pe departe. Terente era un bandit odios. Și, de fapt, nici nu sunt brăilean. Sunt vrâncean.

   - Vrâncean! Și ce-ai avut cu moldoveanul, omule? Te-ai dat cu ungurul și  l-ați omorât ca să-i luați oile. Foarte urât din partea voastră!

   - Cred că glumești, zice Hanibal uluit.

   - Sigur că glumesc. Dar nu glumesc când sper că ești un adevărat fiu al Vrâncioaiei. Toți copiii ei au fost făcuți cu Ștefan cel Mare. Cel Mare am zis! Realizezi la ce mă gândesc și cum devine treaba?

   - Nu vreau să te dezamăgesc, zice Hanibal cu sadism, dar Ștefan cel Mare era foarte mic. În jur de un metru și 65.

   - Cum naiba!? se miră Pompilia. Și atunci, ce avea mare?

   - Vitejia. Era mai viteaz decât Mihai Viteazul.

   - Bine, își revine Pompilia în fire, acum să nu crezi că sunt una din alea la care mărimea contează. La mine contează să fie mare un singur lucru: contul bancar.

   - Aici ai nimerit-o, minți Hanibal cu seninătate. Contul meu este mare. Sunt un mare poet și am câștigat o sumedenie de premii. Cel de la Vaslui a fost chiar enorm.

   - Te cred, zice Pompilia. Și știi de ce? Pentru că ai nasul mic. Numai mincinoșii au nasul mare.

   - Ce prostuță e! își zise Hanibal în gând cu un surâs șmecher. Dacă ar ști că doctorul Cuțitaru mi l-a tăiat de două ori din cauza unei deviații de sept. Un pumn de oase a scos din el!

    Hanibal își reveni din gânduri, o privi în ochi și o întrebă:

    - Câți ani ai, iubire?

    - Aproape 30, dragostea mea.

    - Ești și tu cam mare. Totuși, nutresc o mică speranță: sper că nu ești și fată mare. La vârsta asta, aș fi nevoit să te dinamitez. În plus, dacă ești virgină la 30 de ani, înseamnă că nu s-a uitat niciun bărbat la tine,  pentru că ești ori frigidă, ori misogină, ori urâtă. Și nu pari. Ești chiar apetisantă!

   Pompilia i-o taie scurt:

   - Scuză-mă puțin! Trebuie să-mi pudrez nasul.

   A mers la telefonul din hol și a format un număr:

   - Alo! Doctorul Cuțitaru? Bună seara! Am o problemă. Știți, săptămâna trecută, m-ați făcut virgină. Nu trebuia. Vreau să mă faceți iar cum eram. Nu pot să cred așa ceva! Cum, alte 20 de milioane? Nu mai am, măcelarule! Nu vă mai săturați de bani, corupții dracului!

   Pompilia a trântit telefonul, a revenit la masă și a zis cu sfioșenie:

   - Hanibal, n-am încotro. Trebuie să-ți fac o mărturisire rușinoasă: sunt virgină!

   - Slavă Domnului, rostește Hanibal sărind în sus de bucurie, mai-mai să spargă candelabrul. Mâine mergem și băgăm actele!

                                        

Viața în trei

o schiță umoristică  de  Mihai Frunză

   Hanibal moțăie în fotoliu. Sforăitul său o irită pe Pompilia, care zice:

   - Liniște, mămăligă ce ești! Altceva nu știi decât să mănânci, să bei și să sforăi ascultând știri cu violatori pedofili!

   - Dar... ce ai vrea să mai fac, amorul meu peren ?

   - De pildă, să ai și tu o amantă, mototolule! Râd toate prietenele de mine. Bărbații lor sunt încurcați cu fufe care de care mai arătoase, iar ele se bucură de o viață plină de acțiune: certuri, păruieli și toate alea. Tu... nimic! Stai și sforăi la televizor în ritm de telenovelă. Tu nu vezi că și în filme bărbații au câte două-trei amante?

   - Văd, iubirea mea profundă, zice Hanibal. Și să știi că ai dreptate. Uite, chiar mă gândeam intens la Mimi, vecina de la etajul opt. E superbă: blondă, picioare lungi, ochi verzi, sâni opulenți.

   - Ești nebun? Nu-i de nasul tău. E prea costisitoare. Bugetul familiei e în pericol. Îți trebuie una mai ieftină.

   - Am și una mai ieftină. Pe Lili, chelnerița de la barul din colț. E superbă: blondă, picioare lungi, ochi verzi, sâni generoși. M-am și culcat cu ea de vreo două ori, nu ieftin, ci gratis. Era sâmbăta morților și a făcut pomană pentru soțul ei, mort după Mimi de la etajul opt.

   - Asta nu-i amantă, dobitocule! Este o aventură trecătoare. Mă mir că ești în stare și de așa ceva! Pentru o amantă trebuie să ai și sentimente.

   - Sentimente? Am și de astea. O știi pe Cici, vânzătoarea de la butic? Am față de ea sentimente foarte puternice. Deși este blondă, cu picioare interminabile, ochi verzi și sâni bogați, săraca este singură! Îmi este tare milă de ea. Ar merita iubirea mea năvalnică.

   - E clar, zice Pompilia, ești obsedat sexual de blonde cu picioare, ochi și sâni. Parcă n-ar exista și brunete pe lumea asta! Tot pămpălău ai rămas. Și pe mine m-ai luat pentru că eram blondă platinată.

   - Așa-i, floarea mea albastră. Și cu sânii verzi.

   - E prea periculos să te las de capul tău, trage concluzia Pompilica. Poți lesne să ți-l pierzi. De aceea, schimbăm tactica. Pentru ca viața familiei noastre să fie durabilă și tot mai dinamică, îmi voi lua eu un amant. Deja, l-am ales. O să-ți placă. Nu-l cunoști, dar am să ți-l prezint în curând!

   - Fluturașul meu opulent, îngăimă Hanibal, m-ai lăsat mut!

   - Nu-i suficient, omidul meu. Va trebui să fii și orb! Iar cu înțelepciunea ta mototoală, trebuie să realizezi că tot femeia duce greul casei !

                                             

Eminesciană

                             

   Telefonul sună prelung. Este Costică Bodler - Coţofăneşti.

    - Dragă Hanibal, zice el, ştii ce zi este astăzi ?

    - Sigur că ştiu. Este ziua de naştere a lui Eminescu.

    - Bravo ! Bine că n-ai uitat. La Casa scriitorilor are loc un simpozion. Mergem şi noi ?

    - Mergem.

    S-au întâlnit la colţ.

   - Casa scriitorilor e cam departe, zice Costică. Până una-alta, hai să intrăm la Casa vinurilor de peste drum.

   Au intrat. Barmanul Cătălin îi întâmpină jovial. Zice :

   - Ziua lui Eminescu trebuie cinstită cum se cuvine. Cu ce vă servim ?

   - Dorinţa noastră ar fi să ne dai un vin gratis.

   - De-aş avea, v-aş da cu plăcere. Dar n-am decât un vin cu bani. Vi-l pot servi, însă, pe datorie, alături de o fleică la grătar. Este atât de fragedă !

   Au fost de acord. Vinul pe datorie era minunat. Au băut trei sticle. Mai mergea una.

   - Cătăline, unde eşti ? strigă Hanibal. De ce nu-mi vii, mototolule ?

   Cătălin apare într-un târziu. Se scuză politicos:

   - Trecut-au anii când veneam ca un fulger. Am îmbătrânit şi eu.

   S-a evaporat şi a patra sticlă. Au mai comandat încă una. Costică e nemulţumit:

   - Chelnerul acesta soseşte mai greu decât o scrisoare de la Botoşani. Pe a treia  n-am primit-o nici acum. Parc-ar veni din străinătate !

   S-a făcut târziu. Cele opt sticle goale de pe masă par obosite. Simpozionul se terminase demult.

   - Eu plec acasă, zice Hanibal. Trec pe la ţiganca din colţ şi iau o floare albastră ca s-o îmbunez pe Pompilia. La ora asta e cam nervoasă.

   - O, rămâi ! sare Costică. Mai am un singur dor  şi plecăm. Nu te speria ! Mi-e dor de o şampanie, nu de Doina. Doina m-a părăsit anul trecut pentru un Făt Frumos din Tei. Sau din Ferentari. Nu sunt prea sigur.

   - Şi dacă nu rămân, o bei singur ? Nu te-ai săturat de singurătate ?

   Şampania a sosit îndată. Costică s-a ridicat în picioare cu gând să ţină un toast în cinstea marelui bard naţional. Hanibal se holbează la el şi zice împleticit :

   - Ce te legeni în halul acesta, beţivanule ? Parc-ai fi un fotbalist de la Steaua !

   Aproape când se bate miezul nopţii, epigonii lui Eminescu au părăsit Casa vinurilor şi au pornit veseli spre barul Veneţia, unde erau aşteptaţi în prag de chelnerul Călin. Dar, astea sunt file din altă poveste...  

   

Mușcături tandre

EPIGRAME  COLȚOASE

de Mihai Frunză

O NOUĂ PERSPECTIVĂ

Țara va ajunge-o floare

Când vor fi, în mod normal,

Dom Băsescu amiral

Și Elena fată mare.

JUSTIȚIA ROMÂNĂ

Legea nouă s-a votat,

E la fel ca-n Franța,

Doar că hoții din Senat

I-au furat balanța.

 ISLANDA ARE NEVOIE DE BĂRBAȚI

Țara are în exces

Fete - pe alese -

Ca români, vom merge des

La furat mirese.

CONTRAST ÎN PEISAJ

Azi vedem, ieșind din casă,

O imagine reală

Cu o salcie pletoasă

Și-o pădure cheală.

REFUGIAȚII

Se ivește un nou val

La hotare slabe,

Numărul e colosal,

Cifrele-s arabe.

PROTESTUL MUT

Nu-mi mai place-n astă țară

Căci trăiesc din împrumut

Și la miting ies afară:

În Italia mă mut !

 SCHIMBARE DE OPINIE

Nu mai vrea maturi șeici

O frumoasă blondă,

Căci găsește și aici

Un bătrân cu sondă.

Dacă dragoste nu e...!

DRAGOSTE CU ORICE PREȚ

schiță umoristică de Mihai Frunză

Mitică Catargiu a rămas singur. Marea lui iubire, Violoncela, l-a părăsit brusc, zicându-i:

   - Băi, Mitică, ești o mămăligă! Dacă nu ești în stare să furi fonduri europene, plec cu deputatul Manalonga.

    Și a plecat. Mitică și-a zis:

    - Trebuie să existe și femei care prețuiesc dragostea adevărată. Plec în căutarea lor.

    A plecat îmbrăcat frumos, cu izmenele cele noi. A intrat în barul din colț. La o masă, o femeie singură bea un suc. E frumoasă în draci.

   - Aș putea să stau și eu la masa aceasta cu două picioare superbe? întreabă el.

   - Și tu ești singur? întreabă frumoasa.

   - Ai ghicit. Sunt în căutarea unei iubiri reale. Sper că am nimerit bine.

   - Sigur că ai nimerit, voinicule. O sută de euro și o ai pe tavă.

   Mitică a făcut ochii mari cât cepele norvegiene, s-a ridicat de la masă și a plecat profund dezolat. A luat-o haihui pe străzi și a intrat în parc. Aleile sunt aproape pustii și păsăricile nu prea ciripesc. În sfârșit, într-un colț discret, pe o bancă, o făptură angelică citește o carte. Se apropie de ea și-i zise cu emoție vibrantă:

   - Este liber locul acesta liber de lângă dumneavoastră?

   - Daaaaaaaa, răspunse scurt făptura.

   - Dar locul din inimă?

   - Ventriculul stâng este gol-goluț, zise angelica. Eram sigură că o să apari, prințule hoinar. Știi, eu sunt poetă. Scriu versuri de dragoste, dar nu am inspirație. Așa că, aș vrea să te angajez. Tu te prefaci că mă iubești și-mi faci declarații înfocate, iar eu îți voi dedica poeme mistuitoare. Îți ofer o sută de euro pentru fiecare poem.

   Mitică e de-a dreptul năucit. Se ridică de pe bancă fără să salute și ieși în fugă din parc. Din neatenție, se lovi de o altă femeie. O privi. Era magnifică: blondă, suplă, înăltuță, cu sânii zburdalnici și ochii verzi ca leușteanul.

   - Mă scuzați! zise el, adunându-i poșetuțele de pe jos.

   - Nu face nimic, zise ea cu un glas de clopoțel de școală generală. Mă numesc Violina  și sunt soția senatorului Pungaciu.

   - Eu sunt Mitică, zise Mitică, și sunt singur și dezolat.

   - Vai, ce coincidență! explodă Violina. Știi, Mitică, eu am de toate: soț, bani, relații, bani, vilă, bani, limuzină, bani... Numai dragoste n-am. Adică, și eu sunt singură și dezolată.

    S-au mai plimbat puțin, după care ea a zis sfios:

    - Am o idee. Senatorul e plecat într-o delegație în Coreea de Est. Să mergem la mine!

    Au mers. Violina a deschis cea mai scumpă șampanie și a zis:

    - Este cel mai eficace elixir al dragostei adevărate.

    Au băut cu nesaț. Ea s-a amețit bine și a dispărut puțin prin uriașul budoar. A revenit goală. Mitică a privit-o buimac și a zis ușor bâlbâit:

    - Ești di-divină! Te adodor!

    - Vezi, micuțule rătăcit, că ți-ai găsit marea dragoste? spuse didivina, după care adaugă gingaș: Dar... dai și tu o sută de euro, acolo. Te asigur că merită!

Adevărul despre extratereștri

o schiță umoristică de Mihai Frunză

   Hanibal Zacuscă citește ziarul. Pompilia îl întreabă:

   - Ce minciuni savurezi atât de hulpav, iubitule?

   - Cică, în curând, ne vom întâlni cu omuleții verzi.

   - Și scrie de ce sunt verzi?

   - Cum să nu scrie? Un cercetător englez a ajuns la concluzia că sunt făcuți din cupru și sunt roșii. Că de aia vin de pe Planeta roșie. Numai că, atunci când ajung în atmosfera terestră, coclesc și instantaneu devin verzi.
   Pompilia are o revelație:

   - Este perfect! În cazul acesta, omenirea va fi salvată. Hoții de cupru îi vor lichida rapid și-i vor exporta în Turcia.
   Hanibal gândește și mai departe:

   - Tu îți dai seama că Turcia va ajunge un paradis al extratereștrilor? Pentru noi nu va fi prea bine. De acolo, conform tradiției, ne vor invada din nou. Nu prea ne vor da pace. Știi prea bine că istoria se repetă.

   - Lasă, bărbate că, dacă se repetă, îi batem la Podu Înalt.

   - Sigur că-i batem, se luminează Hanibal. Apoi îi adunăm de pe câmpul de luptă și, fiind tot din cupru, îi exportăm iar în Turcia.

   - Extraordinar! zise Pompilia. Vom dovedi lumii științifice că, precum apa, există și un circuit al cuprului în natură.
   Hanibal este în extaz:

   - Măi, femeie, tu îți dai seama că suntem un popor binecuvântat? Vom trăi cu toții veșnic din comerțul cu extratereștri. Adio, exod în Occident!

   De afară se aud bătăi insistente în poartă. Pompilia iese ca să vadă cine-s musafirii. Revine veselă.

-Cine-s intrușii? întreabă curios Hanibal.

- Doi omuleți.

- Au și venit ?  Sunt verzi?

- Nu prea. Sunt, mai degrabă, bruneței.

- Și ce au vrut?

- Să-mi vândă un cazan de țuică. Din cupru masiv, electrizat, furat de la rețelele de înaltă tensiune.

-  Vai de mine! Sper că n-ai luat așa ceva.

- Ba, am luat, iubirea vieții mele. Ia, gândește-te! În curând ne vor vizita extratereștrii cei verzi și trebuie să avem cu ce să-i tratăm. Dacă-i îmbătăm bine, îi vom preda mult mai ușor la centrul de colectare a materialelor refolosibile.