Manole are nuci. (Ana)Citatul zilei

La Steaua mi-a plăcut cel mai mult. (Pițurcă despre Eminescu)


Un cavaler adevărat te invită la un vin nobil


CRONICA LITERARĂ DUPĂ URECHE
Contele de Monte-Cristo de Alexandre Dumas

   Mi-am adus aminte de acest roman citit în fragedă tinerețe, vizitând un vechi prieten dintr-un județ vecin. Toată lumea știe că eroul romanului, Edmond Dantes, ajunge în temniță pârât fiind de niște buni prieteni ca fiind omul lui Napoleon Bonaparte, care era exilat pe insula Elba. Unul dintre amici îi fură și iubita, pe frumoasa Mercedes. După mulți ani, Dantes evadează, ajunge bogat și își cumpără titlul de conte. În final, se răzbună crunt pe delatori. Unul ajunsese, între timp, baron...
   ... Aici am ajuns la povestea prietenului meu care mi s-a plâns cu foc că județul lui a ajuns feuda unui baron modern, un tip vulgar și semianalfabet, care a pus mâna pe tot ce mișcă în zonă.
   - Ne-ar trebui și nouă un conte de Monte-Cristo care să-l pună cu botul pe labe, zice prietenul cu jale în glas.
   - Are și Mercedes? întreb eu cu o ușoară ironie.
   - A avut vreo patru, dar le-a măritat. Acum are patru Audi și un Lamborghini. Le ține în garajul de la subsolul castelului. Spune-mi, te rog, contele este mai mare decât baronul?
   - După câte știu eu, este mult mai mare.
   - În cazul acesta, ne trebuie neapărat un conte. Doar un conte ar putea să ne răzbune și pe noi și să-l lege pe acest baron hoț și corupt. Eu aș propune ca procurorului general să-i fie conferit titlul de conte.
   - Dragă prietene, îl liniștesc eu, îți amintesc că în romanul lui Dumas, unul dintre ticăloși a ajuns baron, iar celălalt procuror general al republicii. Așa că... mai gândește-te!
                                                                Mihai Frunză
                                                            cavaler cu femeile

Iubire și prejudecată


Ilustrația aparține maestrului Antonică Marin

o schiță umoristică de Mihai Frunză

   Hanibal și Pompilia s-au cunoscut la o nuntă, în București. Au fost puși la masă unul lângă altul, doar-doar se vor lipi și ei. După a treia ceafă de porc, Pompilia l-a întrebat, mânuind abil scobitoarea:
   - Cum te cheamă, comesene?
   - Hanibal, a răspuns Hanibal, mestecând cu spor câte două sarmale pe secundă.
   - O, ce nume rar! Îmi dă fiori. Așa îl chema și pe nebunul care omora femei într-un film de groază.
   - Nu sunt eu acela, se scuză Hanibal. Numele lui se scrie cu doi de n.
   - Am greșit puțin, o drege Pompilia. Atunci, ai un nume de elefant.
   - Nu de elefant, draga mea! Este numele unui conducător de oști cartaginez care folosea elefanți în războaie, în loc de tancuri.
   - Așa, care va să zică! Și era mare?
   - Foarte mare. Cât pe-aci să cucerească Italia.
   - Atunci, e bine. De unde ești, Hanibal?
   - Din Brăila!
   - Vai, ce oraș frumos! Și ești rudă, cumva, cu marele Terente?
   - Nici pe departe. Terente era un bandit odios. Și, de fapt, nici nu sunt brăilean. Sunt vrâncean.
   - Vrâncean! Și ce-ai avut cu moldoveanul, omule? Te-ai dat cu ungurul și  l-ați omorât ca să-i luați oile. Foarte urât din partea voastră!
   - Cred că glumești, zice Hanibal uluit.
   - Sigur că glumesc. Dar nu glumesc când sper că ești un adevărat fiu al Vrâncioaiei. Toți copiii ei au fost făcuți cu Ștefan cel Mare. Cel Mare am zis! Realizezi la ce mă gândesc și cum devine treaba?
   - Nu vreau să te dezamăgesc, zice Hanibal cu sadism, dar Ștefan cel Mare era foarte mic. În jur de un metru și 65.
   - Cum naiba!? se miră Pompilia. Și atunci, ce avea mare?
   - Vitejia. Era mai viteaz decât Mihai Viteazul.
   - Bine, își revine Pompilia în fire, acum să nu crezi că sunt una din alea la care mărimea contează. La mine contează să fie mare un singur lucru: contul bancar.
   - Aici ai nimerit-o, minți Hanibal cu seninătate. Contul meu este mare. Sunt un mare poet și am câștigat o sumedenie de premii. Cel de la Vaslui a fost chiar enorm.
   - Te cred, zice Pompilia. Și știi de ce? Pentru că ai nasul mic. Numai mincinoșii au nasul mare.
   - Ce prostuță e! își zise Hanibal în gând cu un surâs șmecher. Dacă ar ști că doctorul Cuțitaru mi l-a tăiat de două ori din cauza unei deviații de sept. Un pumn de oase a scos din el!
    Hanibal își reveni din gânduri, o privi în ochi și o întrebă:
    - Câți ani ai, iubire?
    - Aproape 30, dragostea mea.
    - Ești și tu cam mare. Totuși, nutresc o mică speranță: sper că nu ești și fată mare. La vârsta asta, aș fi nevoit să te dinamitez. În plus, dacă ești virgină la 30 de ani, înseamnă că nu s-a uitat niciun bărbat la tine,  pentru că ești ori frigidă, ori misogină, ori urâtă. Și nu pari. Ești chiar apetisantă!
   Pompilia i-o taie scurt:
   - Scuză-mă puțin! Trebuie să-mi pudrez nasul.
   A mers la telefonul din hol și a format un număr:
   - Alo! Doctorul Cuțitaru? Bună seara! Am o problemă. Știți, săptămâna trecută, m-ați făcut virgină. Nu trebuia. Vreau să mă faceți iar cum eram. Nu pot să cred așa ceva! Cum, alte 20 de milioane? Nu mai am, măcelarule! Nu vă mai săturați de bani, corupții dracului!
   Pompilia a trântit telefonul, a revenit la masă și a zis cu sfioșenie:
   - Hanibal, n-am încotro. Trebuie să-ți fac o mărturisire rușinoasă: sunt virgină!
   - Slavă Domnului, rostește Hanibal sărind în sus de bucurie, mai-mai să spargă candelabrul. Mâine mergem și băgăm actele!




                                        

Viața în trei



o schiță umoristică  de  Mihai Frunză

   Hanibal moțăie în fotoliu. Sforăitul său o irită pe Pompilia, care zice:
   - Liniște, mămăligă ce ești! Altceva nu știi decât să mănânci, să bei și să sforăi ascultând știri cu violatori pedofili!
   - Dar... ce ai vrea să mai fac, amorul meu peren ?
   - De pildă, să ai și tu o amantă, mototolule! Râd toate prietenele de mine. Bărbații lor sunt încurcați cu fufe care de care mai arătoase, iar ele se bucură de o viață plină de acțiune: certuri, păruieli și toate alea. Tu... nimic! Stai și sforăi la televizor în ritm de telenovelă. Tu nu vezi că și în filme bărbații au câte două-trei amante?
   - Văd, iubirea mea profundă, zice Hanibal. Și să știi că ai dreptate. Uite, chiar mă gândeam intens la Mimi, vecina de la etajul opt. E superbă: blondă, picioare lungi, ochi verzi, sâni opulenți.
   - Ești nebun? Nu-i de nasul tău. E prea costisitoare. Bugetul familiei e în pericol. Îți trebuie una mai ieftină.
   - Am și una mai ieftină. Pe Lili, chelnerița de la barul din colț. E superbă: blondă, picioare lungi, ochi verzi, sâni generoși. M-am și culcat cu ea de vreo două ori, nu ieftin, ci gratis. Era sâmbăta morților și a făcut pomană pentru soțul ei, mort după Mimi de la etajul opt.
   - Asta nu-i amantă, dobitocule! Este o aventură trecătoare. Mă mir că ești în stare și de așa ceva! Pentru o amantă trebuie să ai și sentimente.
   - Sentimente? Am și de astea. O știi pe Cici, vânzătoarea de la butic? Am față de ea sentimente foarte puternice. Deși este blondă, cu picioare interminabile, ochi verzi și sâni bogați, săraca este singură! Îmi este tare milă de ea. Ar merita iubirea mea năvalnică.
   - E clar, zice Pompilia, ești obsedat sexual de blonde cu picioare, ochi și sâni. Parcă n-ar exista și brunete pe lumea asta! Tot pămpălău ai rămas. Și pe mine m-ai luat pentru că eram blondă platinată.
   - Așa-i, floarea mea albastră. Și cu sânii verzi.
   - E prea periculos să te las de capul tău, trage concluzia Pompilica. Poți lesne să ți-l pierzi. De aceea, schimbăm tactica. Pentru ca viața familiei noastre să fie durabilă și tot mai dinamică, îmi voi lua eu un amant. Deja, l-am ales. O să-ți placă. Nu-l cunoști, dar am să ți-l prezint în curând!
   - Fluturașul meu opulent, îngăimă Hanibal, m-ai lăsat mut!
   - Nu-i suficient, omidul meu. Va trebui să fii și orb! Iar cu înțelepciunea ta mototoală, trebuie să realizezi că tot femeia duce greul casei !

                                             


Eminesciană


                             

   Telefonul sună prelung. Este Costică Bodler - Coţofăneşti.
    - Dragă Hanibal, zice el, ştii ce zi este astăzi ?
    - Sigur că ştiu. Este ziua de naştere a lui Eminescu.
    - Bravo ! Bine că n-ai uitat. La Casa scriitorilor are loc un simpozion. Mergem şi noi ?
    - Mergem.
    S-au întâlnit la colţ.
   - Casa scriitorilor e cam departe, zice Costică. Până una-alta, hai să intrăm la Casa vinurilor de peste drum.
   Au intrat. Barmanul Cătălin îi întâmpină jovial. Zice :
   - Ziua lui Eminescu trebuie cinstită cum se cuvine. Cu ce vă servim ?
   - Dorinţa noastră ar fi să ne dai un vin gratis.
   - De-aş avea, v-aş da cu plăcere. Dar n-am decât un vin cu bani. Vi-l pot servi, însă, pe datorie, alături de o fleică la grătar. Este atât de fragedă !
   Au fost de acord. Vinul pe datorie era minunat. Au băut trei sticle. Mai mergea una.
   - Cătăline, unde eşti ? strigă Hanibal. De ce nu-mi vii, mototolule ?
   Cătălin apare într-un târziu. Se scuză politicos:
   - Trecut-au anii când veneam ca un fulger. Am îmbătrânit şi eu.
   S-a evaporat şi a patra sticlă. Au mai comandat încă una. Costică e nemulţumit:
   - Chelnerul acesta soseşte mai greu decât o scrisoare de la Botoşani. Pe a treia  n-am primit-o nici acum. Parc-ar veni din străinătate !
   S-a făcut târziu. Cele opt sticle goale de pe masă par obosite. Simpozionul se terminase demult.
   - Eu plec acasă, zice Hanibal. Trec pe la ţiganca din colţ şi iau o floare albastră ca s-o îmbunez pe Pompilia. La ora asta e cam nervoasă.
   - O, rămâi ! sare Costică. Mai am un singur dor  şi plecăm. Nu te speria ! Mi-e dor de o şampanie, nu de Doina. Doina m-a părăsit anul trecut pentru un Făt Frumos din Tei. Sau din Ferentari. Nu sunt prea sigur.
   - Şi dacă nu rămân, o bei singur ? Nu te-ai săturat de singurătate ?
   Şampania a sosit îndată. Costică s-a ridicat în picioare cu gând să ţină un toast în cinstea marelui bard naţional. Hanibal se holbează la el şi zice împleticit :
   - Ce te legeni în halul acesta, beţivanule ? Parc-ai fi un fotbalist de la Steaua !
   Aproape când se bate miezul nopţii, epigonii lui Eminescu au părăsit Casa vinurilor şi au pornit veseli spre barul Veneţia, unde erau aşteptaţi în prag de chelnerul Călin. Dar, astea sunt file din altă poveste...  
   

Mușcături tandre


EPIGRAME  COLȚOASE
de Mihai Frunză


O NOUĂ PERSPECTIVĂ
Țara va ajunge-o floare
Când vor fi, în mod normal,
Dom Băsescu amiral
Și Elena fată mare.

JUSTIȚIA ROMÂNĂ
Legea nouă s-a votat,
E la fel ca-n Franța,
Doar că hoții din Senat
I-au furat balanța.

 ISLANDA ARE NEVOIE DE BĂRBAȚI
Țara are în exces
Fete - pe alese -
Ca români, vom merge des
La furat mirese.

CONTRAST ÎN PEISAJ
Azi vedem, ieșind din casă,
O imagine reală
Cu o salcie pletoasă
Și-o pădure cheală.

REFUGIAȚII
Se ivește un nou val
La hotare slabe,
Numărul e colosal,
Cifrele-s arabe.

PROTESTUL MUT
Nu-mi mai place-n astă țară
Căci trăiesc din împrumut
Și la miting ies afară:
În Italia mă mut !

 SCHIMBARE DE OPINIE
Nu mai vrea maturi șeici
O frumoasă blondă,
Căci găsește și aici
Un bătrân cu sondă.





Dacă dragoste nu e...!


DRAGOSTE CU ORICE PREȚ
schiță umoristică de Mihai Frunză

Mitică Catargiu a rămas singur. Marea lui iubire, Violoncela, l-a părăsit brusc, zicându-i:
   - Băi, Mitică, ești o mămăligă! Dacă nu ești în stare să furi fonduri europene, plec cu deputatul Manalonga.
    Și a plecat. Mitică și-a zis:
    - Trebuie să existe și femei care prețuiesc dragostea adevărată. Plec în căutarea lor.
    A plecat îmbrăcat frumos, cu izmenele cele noi. A intrat în barul din colț. La o masă, o femeie singură bea un suc. E frumoasă în draci.
   - Aș putea să stau și eu la masa aceasta cu două picioare superbe? întreabă el.
   - Și tu ești singur? întreabă frumoasa.
   - Ai ghicit. Sunt în căutarea unei iubiri reale. Sper că am nimerit bine.
   - Sigur că ai nimerit, voinicule. O sută de euro și o ai pe tavă.
   Mitică a făcut ochii mari cât cepele norvegiene, s-a ridicat de la masă și a plecat profund dezolat. A luat-o haihui pe străzi și a intrat în parc. Aleile sunt aproape pustii și păsăricile nu prea ciripesc. În sfârșit, într-un colț discret, pe o bancă, o făptură angelică citește o carte. Se apropie de ea și-i zise cu emoție vibrantă:
   - Este liber locul acesta liber de lângă dumneavoastră?
   - Daaaaaaaa, răspunse scurt făptura.
   - Dar locul din inimă?
   - Ventriculul stâng este gol-goluț, zise angelica. Eram sigură că o să apari, prințule hoinar. Știi, eu sunt poetă. Scriu versuri de dragoste, dar nu am inspirație. Așa că, aș vrea să te angajez. Tu te prefaci că mă iubești și-mi faci declarații înfocate, iar eu îți voi dedica poeme mistuitoare. Îți ofer o sută de euro pentru fiecare poem.
   Mitică e de-a dreptul năucit. Se ridică de pe bancă fără să salute și ieși în fugă din parc. Din neatenție, se lovi de o altă femeie. O privi. Era magnifică: blondă, suplă, înăltuță, cu sânii zburdalnici și ochii verzi ca leușteanul.
   - Mă scuzați! zise el, adunându-i poșetuțele de pe jos.
   - Nu face nimic, zise ea cu un glas de clopoțel de școală generală. Mă numesc Violina  și sunt soția senatorului Pungaciu.
   - Eu sunt Mitică, zise Mitică, și sunt singur și dezolat.
   - Vai, ce coincidență! explodă Violina. Știi, Mitică, eu am de toate: soț, bani, relații, bani, vilă, bani, limuzină, bani... Numai dragoste n-am. Adică, și eu sunt singură și dezolată.
    S-au mai plimbat puțin, după care ea a zis sfios:
    - Am o idee. Senatorul e plecat într-o delegație în Coreea de Est. Să mergem la mine!
    Au mers. Violina a deschis cea mai scumpă șampanie și a zis:
    - Este cel mai eficace elixir al dragostei adevărate.
    Au băut cu nesaț. Ea s-a amețit bine și a dispărut puțin prin uriașul budoar. A revenit goală. Mitică a privit-o buimac și a zis ușor bâlbâit:
    - Ești di-divină! Te adodor!
    - Vezi, micuțule rătăcit, că ți-ai găsit marea dragoste? spuse didivina, după care adaugă gingaș: Dar... dai și tu o sută de euro, acolo. Te asigur că merită!



Adevărul despre extratereștri


o schiță umoristică de Mihai Frunză

   Hanibal Zacuscă citește ziarul. Pompilia îl întreabă:
   - Ce minciuni savurezi atât de hulpav, iubitule?
   - Cică, în curând, ne vom întâlni cu omuleții verzi.
   - Și scrie de ce sunt verzi?
   - Cum să nu scrie? Un cercetător englez a ajuns la concluzia că sunt făcuți din cupru și sunt roșii. Că de aia vin de pe Planeta roșie. Numai că, atunci când ajung în atmosfera terestră, coclesc și instantaneu devin verzi.
   Pompilia are o revelație:
   - Este perfect! În cazul acesta, omenirea va fi salvată. Hoții de cupru îi vor lichida rapid și-i vor exporta în Turcia.
   Hanibal gândește și mai departe:
   - Tu îți dai seama că Turcia va ajunge un paradis al extratereștrilor? Pentru noi nu va fi prea bine. De acolo, conform tradiției, ne vor invada din nou. Nu prea ne vor da pace. Știi prea bine că istoria se repetă.
   - Lasă, bărbate că, dacă se repetă, îi batem la Podu Înalt.
   - Sigur că-i batem, se luminează Hanibal. Apoi îi adunăm de pe câmpul de luptă și, fiind tot din cupru, îi exportăm iar în Turcia.
   - Extraordinar! zise Pompilia. Vom dovedi lumii științifice că, precum apa, există și un circuit al cuprului în natură.
   Hanibal este în extaz:
   - Măi, femeie, tu îți dai seama că suntem un popor binecuvântat? Vom trăi cu toții veșnic din comerțul cu extratereștri. Adio, exod în Occident!
   De afară se aud bătăi insistente în poartă. Pompilia iese ca să vadă cine-s musafirii. Revine veselă.
-Cine-s intrușii? întreabă curios Hanibal.
- Doi omuleți.
- Au și venit ?  Sunt verzi?
- Nu prea. Sunt, mai degrabă, bruneței.
- Și ce au vrut?
- Să-mi vândă un cazan de țuică. Din cupru masiv, electrizat, furat de la rețelele de înaltă tensiune.
-  Vai de mine! Sper că n-ai luat așa ceva.
- Ba, am luat, iubirea vieții mele. Ia, gândește-te! În curând ne vor vizita extratereștrii cei verzi și trebuie să avem cu ce să-i tratăm. Dacă-i îmbătăm bine, îi vom preda mult mai ușor la centrul de colectare a materialelor refolosibile.




Povestea porcului



o schiță umoristică de Mihai Frunză

   În ziua aceea nefastă de dinainte de Crăciun, când tot omul muncește de pomană, cetățeanul Ghiță Ignat, ascuțindu-și cuțitele, povestea porcului:
   - Măi, grasule, ești pierdut! Nimic nu te mai scapă! Cu toate că moldoveanul acela răspopit, parcă Ion Creangă îi zice, susține că, dacă te-ar pupa o femeie frumoasă, te-ai transforma într-un prinț. Marghiolițo, ia vino-ncoace!
   - Ce este, măi dragă bărbate? Putem trece la pârlit?
   - Numai la pârlit ți-e gândul, femeie! Mai așteaptă până diseară! Acum, treci și pupă porcul!
   - Îmi place mie de el, zice femeia, dar nu-l pup, măi Ghiță! Am mai pupat odată unul și a trebuit să-l iau de bărbat.
   - Pupă-l, Marghiolițo, că nu știi ce pierzi! De data asta poate ieși un prinț.
   - Vai de mine, Doamne! Să fie oare Charles? Nu-l vreau că-i prea bătrân. Și e și-nsurat pe deasupra. Cu Cămila aia cocoșată. Că Diana aia frumoasă și dreaptă îi stătea în gât. Nu, nu-l vreau pe Charles! Mai bine, pe Duda. E mai tânăr, mai frumos și e și acoperit. Cu mușchi.
   - Femeie, vino-ți în fire! Nu mai visa prinți însurați! Pupă porcul și pune-ți în gând un prinț liber!
   - Unul liber? Tocmai am auzit că-l eliberează pe Borcea.
   - Marghioliță, Borcea nu-i prinț, deși pare. Lasă-l așa, nepupat! Și nici nu-i porc. E câine. Eu zic să te potolești. Ce te faci dacă din greșeală și din nepricepere, pupi porcul și-n loc de prinț îți iese un cerșetor?!
   - N-am eu ghinionul ăsta. Dă-te la o parte, bărbate, că m-am înfierbântat rău! Și te rog să nu mă jignești! La pupat mă pricep ca nimeni alta.
    Zicând acestea, frumoasa Marghiolița se repezi asupra patrupedului cu gândul să-l pupe pe rât. În clipa aceea, porcul îi zice cu glas guițat:
   - Așa, frumoaso, sărută-mă, ah... sărută-mă, pentru că eu sunt...
   Femeia începe să urle ca-n gură de șarpe:
   - Ghiță, taie-l repede pe porcul ăsta că nu-i prinț! Susține că-i senator!
                                                            SFÂRȘIT 

Grigore Alexandrescu este foarte cunoscut ca un spital din București

Fabulistul, câinele și cățelul

FABULAȚIILE
lui Mihai Frunză

   * Boul și vițelul asistă la o coridă. În final, au ajuns la concluzia că viața de taur nu este așa de fericită cum se credea. Răzbunați sufletește, au intrat în primul local, unde au savurat o delicioasă ciorbă de văcuță.
   * Racul, broasca și o știucă își continuă intențiile afaceriste. Au renunțat la sacul cu grăunțe ce trebuia dus la moară și au deschis o cârciumă cu fructe de mare pe plaja din Mamaia. Prospectarea de piață a ajuns la concluzia că fructul de mare cel mai cerut este știuletele de porumb fiert.
   * Leul crede în continuare că este regele junglei. Între timp, jungla s-a transformat din comunistă în capitalistă. Leul se privește în oglindă și vede un lucru uluitor: coroana i-a dispărut. S-a mai liniștit când a aflat că a dispărut și coroana daneză, ba chiar și cea suedeză. Resemnat, bătrânul rege leu n-a abdicat încă și a plecat să se plimbe prin parc, de mână cu micuțul leu moldovenesc.
   * Corbul și vulpea fac un prosper comerț cu brânzeturi. Corbul este furnizor și vulpea este distribuitoare. Afacerea a mers bine până când vulpea l-a cântat pe corb la fisc cum că face evaziune fiscală. Inspectorii au dat năvală, dar au plecat înduplecați după ce au primit cașcavalul. Vulpea delatoare s-a retras din afacere și acum vinde aripioare de pui la KFC.
   * Iepurele și broasca țestoasă vor să se asocieze într-o firmă de curierat rapid. Iepurelui îi este însă frică și ar vrea, mai degrabă, o făbricuță de oțet. Văzându-l atât de molâu, broasca țestoasă l-a părăsit și s-a asociat în afacere cu melcul.





Somnul națiunii naște monștri


DEȘTEAPTĂ-TE, ROMÂNE!
o schiță satirică de Mihai Frunză

   Mișu Prepeleac, alegător român notoriu, s-a deșteptat într-o bună dimineață și i-a spus scumpei sale consoarte, Steluța:
   - Iubirea mea astrală, eu am impresia că sunt un mare prost!
   - Iubitule, mă abțin să te judec aspru, dar și eu am impresia că semeni mult cu străbunicul tău, Dănilă.
   - Așa-i Steluțo, licuriciul vieții mele, dar... gata cu prostia! Mă duc la primărie și mă înscriu în PSD. Apoi plec la Caracal și vând carul cu boi. Firește, n-o să-l schimb pe o capră, precum străbunicul Dănilă. Mă voi întoarce acasă într-o limuzină Audi, ultimul tip. Îți promit.
   Tânărul pesedist Mișu Prepeleac a pornit voios spre Caracal. Pe drum, boul din stânga, apucat brusc de streche, a răsturnat carul în șanț. Mișu a fost prins sub el și a început să strige cu disperare după ajutor. Cu totul întâmplător, tocmai trecea pe acolo deputatul Cirus Mânălungescu. A coborât maiestuos din noul său Audi, ultimul tip, și a zis tunător:
   - Ce faci aici, alegătorule? Nu vezi că încurci circulația rutieră?
   - Să trăiți, domnule deputat! zice Mișu de sub car. Să știți că eu v-am votat. Salvați-mă! Boii ăștia au înnebunit.
   - Au înnebunit!? Atunci e foarte grav. Au boala boilor nebuni. La abator cu ei!
   - La care abator?
   - La abatorul meu, de bună seamă. Iar ca bonus, îți iau și carul și-l pun ca decor rustic în curtea vilei. În felul acesta, te salvez și de alte accidente mortale.
   - Și cât îmi dați pe carul cu boi?
   - Păi, ce să-ți dau? Îți dau voie să mă votezi și la anul.
   - Vă votez, să trăiți și vă mulțumesc că-mi dați voie! Dar cum mai ajung eu acasă fără car?
   - Te duc eu, norocosule! Mereu mi-a plăcut să-mi duc alegătorii.
   Spre seară, doamna Steluța Prepeleac se uită nostalgic pe fereastră. La un moment dat, la poartă oprește o limuzină Audi, ultimul tip, din care Mișu coboară fudul nevoie mare.
   - Ia te uită! zice Steluța. Chiar s-a deșteptat, prostul dracului! Așa cum a promis, s-a întors acasă într-un Audi, ultimul tip și, pe deasupra, are ca șofer un ditamai deputatul.  Mâine dimineață, mă duc să mă înscriu și eu în PSD!





Romane de uitat


CRONICA LITERARĂ DUPĂ URECHE

MITREA COCOR de Mihail Sadoveanu

   O porcărie mai mare, decât acest roman realist-socialist, nu cred că există. Este o capodoperă a mizeriei literare. Am citit romanul pe când eram elev, ca lectură obligatorie. Și culmea, spre deosebire de Nicoară Potcoavă, chiar l-am citit. Pentru că era scris cursiv și simplu, nu în stilul stufos și greu digerabil al maestrului. Tocmai de aceea, mai târziu, Sadoveanu a fost bănuit că n-ar fi scris el porcăria, ci un așa-zis negru. Eu am altă părere și anume că romanul a fost scris chiar de Mihail Sadoveanu, dar cu mâna stângă sau (de ce nu?) cu piciorul drept.
   Din roman nu mai rețin decât că personajul era un țăran comunist care a devenit un feroce misionar al colectivizării.
   Ca de obicei, personajele de acest gen mă duc cu gândul la fauna zilelor noastre. Prin Parlamentul  și Guvernul României a trecut și un cocor numit Mitrea. La origine n-a fost țăran, ci șofer. Lucrul acesta explică veleitățile sale de conducător. În beția vitezei puterii, n-a condus legal și a intrat în șanțul justiției. Când a ieșit de acolo, și-a luat zborul spre țările calde, de unde sperăm fierbinte ca Mitrea cocorul nostru să nu se mai întoarcă niciodată.
                                                     Mihai Frunză,
                                                 ornitolog prozaic