Pseudo-cronică literară

Prinț și cerșetor  de Mark Twain

   Americanii nu prea au simțul umorului. Pionierii acestui popor au fost oameni care nu știau de glumă. Pe când indienii foloseau intens săgeata ironiei, yankeii scoteau degrabă pistolul. Iată originile din care s-a născut în mod surprinzător umoristul Mark Twain (1835 - 1910). Umorul său rafinat, dar debordant, a revoluționat presa vremii. Omul nu s-a mulțumit cu aforisme și pastile efemere și a trecut cu impertinență la romanul peren.

   Pentru copii, a scris două romane delicioase: Aventurile lui Tom Sawyer și Aventurile lui Huckleberry Finn. Scrieri serioase  dar, în același timp, vesele.

   Ajuns la maturitate, Mark Twain a simțit nevoia să devină cu adevărat serios, ba chiar grav, drept care a scris romanul Prinț și cerșetor. În el este vorba de viețile paralele a doi copii, unul de viță regală și altul sărăntoc, care semănau atât de bine încât au hotărât să se distreze schimbându-și rolurile sociale. Foarte interesant subiect! I-ar putea pune pe gânduri  și pe prințișorii noștri, care privesc cerșetorii din Audi fără să-i audă. Se întâmplă chiar și invers: cerșetorii din Audi nu-i aud pe prințișorii din Mercedes.

   Ca o concluzie, romanul Prinț și cerșetor a făcut din Mark Twain nu numai un foarte mare scriitor, dar și unul foarte celebru. Zilele trecute, am întrebat un bun prieten: Amice, tu știi cine a fost Mark Twain? Mi-a răspuns pe un ton ușor indignat: Cum să nu știu? A fost primul soț al celebrei cântărețe de muzică pop - country, Shania Twain. A vândut 65 de milioane de discuri. Superbă femeie!

                                                          Mihai Frunză

                                                   critic de amorul artei

Pseudocronică literară

Ciuma de Albert Camus

   Este un roman existențialist, apărut în 1947 la editura pariziană Gallimard. Celebrul prozator francez tratează literar cazul unei epidemii de ciumă din orașul algerian Oran.

   Ca întotdeauna, cititorul român se simte frustrat și regretă că niciun mare clasic de-ai noștri n-a scris un roman antologic despre ciuma lui Caragea. Sau despre o soacră, personaj care în mentalul nostru colectiv este asociat tot cu o ciumă. Soacra cu trei nurori  de Ion Creangă este o biată poveste cu iz de snoavă și nicidecum un monument literar. Timpul nu este însă pierdut, dar trebuie grabnic recuperat. Câteva idei stau să țâșnească.

   După cum se știe, ciuma este un cuvânt sinonim cu pesta. Pesta ne duce involuntar cu gândul la frații noștri maghiari. Ca și Buda, de altfel. Subiectul este delicat, așa că mergem pe alt fir.

   Firul ne-a fost oferit pe tavă de generoșii noștri guvernanți, care ne-au fericit cu o drăgălașă pestă porcină. Epidemia nu atacă omul, dar atacă scumpul nostru prieten, purcelușul. Porcii mor sau sunt omorâți preventiv și vreo zece ani de aici înainte, vom ține o dietă foarte sănătoasă, numai cu carne de pasăre. Aceasta este varianta optimistă, căci este posibil ca perfida gripă aviară să revină tiptil, caz în care vom apela salutar la soluția lui Grigore Alexandrescu: boul și vițelul.

                                                   Mihai Frunză,

                                   medic specialist în pesta dentară

Cronică literară DUPĂ URECHE

POVESTEA LUI HARAP-ALB de Ion Creangă

    La prima vedere, pare a fi un basm de adormit copiii. Dar... nu-i chiar așa. Personaje fioroase ca ursul cel bestial și spânul cel urât nu le pot produce micuților decât insomnii. Chiar eroii pitorești precum Setilă, Flămânzilă, Gerilă, Păsărilă nu pot nicicum să te adoarmă.

   Așa că, eu cred că povestea este o alegorie pentru adulți care îmi confirmă o veche teorie a conspirației. Ion Creangă a primit, probabil, de la colegii lui junimiști, sarcina nobilă de a scrie un basm care va deveni în istorie o realitate.

   Personajul principal este fiul unui împărat care merge la curtea altui împărat ca să-i moștenească tronul. Nu întâmplător, împăratul acela se numește Verde. Pe drum, prințul este făcut slugă de Spânul cel rău, care-i dă numele de Harap-Alb. Ce ne spune acest nume? Că în secolul 19 a început să se pună și la noi problema înlăturării segregației rasiale. Un om negru alb este o soluție de compromis satisfăcătoare.

   Împăratul Verde și Spânul îl supun pe Harap-Alb la niște teste dure: să aducă sălățile din grădina ursului (un fel de brocoli din China ursului panda), să aducă pietrele prețioase din pădurea cerbului (să fie oare tezaurul României?) și să aducă fata zurlie a împăratului Roșu. Harap-Alb le rezolvă pe toate, îl elimină pe odiosul Spân și în final se însoară cu prințesa roșie. Regatul împăratului Verde devine Roșu și cei doi au trăit fericiți până la adânci bătrâneți. După care împărăția ajunge pe rând la Gheorghiu-Dej, la Ceaușescu și, cu voia dumneavoastră ultimul pe listă, la Ion Iliescu. Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea așa! Sper că nu m-am făcut de râs, căci vorba aia: Râzi tu, Harap-Alb, dar nici cu Liviu Dragnea nu mi-e rușine!

                                                          Mihai Frunză

                                            de pe un lăstar al lui Creangă

Cronică literară după ureche

Un chilipir bibliofil

Robinson Crusoe de Daniel Defoe

    Apărut în 1719, cică ar fi primul roman scris în limba engleză. Este inspirat din aventura lui Alexander Selkirk, un marinar scoțian naufragiat pe o insulă exotică pustie. Asemeni lui, pățește și acest imaginar Robinson Crusoe din romanul lui Defoe.

   Pe insulă se bucură de o viață ca-n povești: cocotieri, palmieri, maimuțe, bananieri, papagali, păsări colibri, șerpi boa, din când în când pirați demenți, fructe de mare, marinari răsculați, rechini, scorpioni și alte vietăți drăguțe precum o căpriță de care se și îndrăgostește. În viața lui Robinson mai apare un personaj: un indigen puțintel canibal. Nu apucă să-l mănânce pe apetisantul Crusoe, pentru că acesta l-a convertit rapid și salutar la creștinism. Ca atare, aborigenul ținea post de carne și a fost botezat Vineri.

Nu ne este clar dacă Vineri a devenit catolic sau anglican, dar asta e mai puțin important.

   După 28 de ani, viața în Paradis se sfârșește. Robinson este pescuit de o corabie și dus acasă. La Londra îl aștepta o viață ca la Londra: nevastă, aglomerație, ceață, omnibuze, soacră, pâclă, taxe, ponei, burniță, impozite, negură, datorii la bancă, Shakespeare, hoți de buzunare, vagabonzi, căderea bursei, polo pe cai, detectivi particulari, omletă cu cârnați, biftec tartar. Vineri ținea post.

                                                                 Mihai Frunză

                                                            singur în bibliotecă

Un cavaler adevărat te invită la un vin nobil

CRONICA LITERARĂ DUPĂ URECHE

Contele de Monte-Cristo de Alexandre Dumas

   Mi-am adus aminte de acest roman citit în fragedă tinerețe, vizitând un vechi prieten dintr-un județ vecin. Toată lumea știe că eroul romanului, Edmond Dantes, ajunge în temniță pârât fiind de niște buni prieteni ca fiind omul lui Napoleon Bonaparte, care era exilat pe insula Elba. Unul dintre amici îi fură și iubita, pe frumoasa Mercedes. După mulți ani, Dantes evadează, ajunge bogat și își cumpără titlul de conte. În final, se răzbună crunt pe delatori. Unul ajunsese, între timp, baron...

   ... Aici am ajuns la povestea prietenului meu care mi s-a plâns cu foc că județul lui a ajuns feuda unui baron modern, un tip vulgar și semianalfabet, care a pus mâna pe tot ce mișcă în zonă.

   - Ne-ar trebui și nouă un conte de Monte-Cristo care să-l pună cu botul pe labe, zice prietenul cu jale în glas.

   - Are și Mercedes? întreb eu cu o ușoară ironie.

   - A avut vreo patru, dar le-a măritat. Acum are patru Audi și un Lamborghini. Le ține în garajul de la subsolul castelului. Spune-mi, te rog, contele este mai mare decât baronul?

   - După câte știu eu, este mult mai mare.

   - În cazul acesta, ne trebuie neapărat un conte. Doar un conte ar putea să ne răzbune și pe noi și să-l lege pe acest baron hoț și corupt. Eu aș propune ca procurorului general să-i fie conferit titlul de conte.

   - Dragă prietene, îl liniștesc eu, îți amintesc că în romanul lui Dumas, unul dintre ticăloși a ajuns baron, iar celălalt procuror general al republicii. Așa că... mai gândește-te!

                                                                Mihai Frunză

                                                            cavaler cu femeile

Romane de uitat

CRONICA LITERARĂ DUPĂ URECHE

MITREA COCOR de Mihail Sadoveanu

   O porcărie mai mare, decât acest roman realist-socialist, nu cred că există. Este o capodoperă a mizeriei literare. Am citit romanul pe când eram elev, ca lectură obligatorie. Și culmea, spre deosebire de Nicoară Potcoavă, chiar l-am citit. Pentru că era scris cursiv și simplu, nu în stilul stufos și greu digerabil al maestrului. Tocmai de aceea, mai târziu, Sadoveanu a fost bănuit că n-ar fi scris el porcăria, ci un așa-zis negru. Eu am altă părere și anume că romanul a fost scris chiar de Mihail Sadoveanu, dar cu mâna stângă sau (de ce nu?) cu piciorul drept.

   Din roman nu mai rețin decât că personajul era un țăran comunist care a devenit un feroce misionar al colectivizării.

   Ca de obicei, personajele de acest gen mă duc cu gândul la fauna zilelor noastre. Prin Parlamentul  și Guvernul României a trecut și un cocor numit Mitrea. La origine n-a fost țăran, ci șofer. Lucrul acesta explică veleitățile sale de conducător. În beția vitezei puterii, n-a condus legal și a intrat în șanțul justiției. Când a ieșit de acolo, și-a luat zborul spre țările calde, de unde sperăm fierbinte ca Mitrea cocorul nostru să nu se mai întoarcă niciodată.

                                                     Mihai Frunză,

                                                 ornitolog prozaic

Și marii clasici au fantezii sexuale

Opera lui Ion Creangă trebuie privită fără prejudecăți, măcar cu coada ochiului.

CRONICA LITERARĂ DUPĂ URECHE

Povestea poveștilor  de Ion Creangă

   Marele nostru povestitor (1839-1889) s-a adresat îndeosebi copiilor, cu ale sale Amintiri și cu basmele ce au devenit celebre. A venit însă vremea când a dat cu adevărat în mintea copiilor. Se știe că bărbatul, spre bătrânețe, din nostalgie, devine un pătimaș al pornografiei. Așa a pățit și Ion Creangă, care s-a apucat și a scris o povestioară de mai mare rușinea.

   Este vorba despre un țăran care seamănă porumb și, în loc de știuleți, obține niște făloase organe de reproducere masculine. Le culege mirat, le pune în car și merge cu ele la târg. Succesul comercial este colosal. Femeile de toate vârstele le cumpără cu entuziasm, ca pe niște trufandale pe care sunt în stare să dea oricât.

   Ion Creangă s-a dovedit a fi un vizionar. Peste un secol și ceva, piața românească a fost invadată de acest produs. Și nu-i de mirare. La nivelul actual de trai, cu salarii minime și cu pensii de mizerie, românul își mai poate permite să cumpere doar așa ceva. Și măcar dacă ar fi de-ale noastre, neaoșe și bățoase, dar sunt știfturi nemțești, franțuzești sau olandeze, de o calitate îndoielnică, dar cu prețuri de UE.

   Să nu mai punem la socoteală faptul că femeile își pot cumpăra, din magazine specializate, modernele vibratoare care, fiind fabricate în China, nu sunt pe măsura așteptărilor dumnealor.

   Dar... asta este o altă poveste a poveștilor!

                                                     Mihai Frunză,

                               critic despre care se aud multe povești

Mici capodopere ale literaturii

                                 D-l Goe  de Ion Luca Caragiale

   Ion Luca Caragiale este maestrul necontestat al genului scurt. În această indubitabilă calitate și-a permis să scurteze și titlul schiței Domnul Goe, care a ajuns în final, cam ciudat, D-l Goe.

   D-l Goe este o obrăznicătură mică, surprinsă într-un moment fericit al copilăriei sale: o călătorie cu trenul. Profită de ocazie și face tot felul de năzbâtii: se închide în toaletă, scoate capul pe fereastră și își pierde bereta de mariner sau de marinal, cu bilet cu tot și, ca o apoteoză, trage semnalul de alarmă.

    Încerc un exercițiu de imaginație și mi-l închipui pe mariner la maturitate.

   Este chel, vesel nevoie mare și hăhăie tot timpul. La fel de neastâmpărat, își pierde vaporul și bereta. Ca recompensă, este numit staroste peste transporturi. Semnalele de alarmă trase de alții, care anunță că trenurile au luat-o razna iar flota a dispărut în Triunghiul Bermudelor, îl asurzesc. Ca să scape de ele, trenul vieții îl urcă repede și mai sus. O mamițică blondă și nurlie îi este tot timpul aproape. Primește vizita lui George Bush-junior, alt copil neastâmpărat și, ca să-l îndulcească, îi toarnă dulceață în galoși...

    ... dar, se pare că am deraiat de la subiect. Cel cu dulceața în galoși nu este D-l Goe, ci Ionel, o altă obrăznicătură din altă schiță a marelui Caragiale.  Obrăznicătură care, mai mult ca sigur, a ajuns cel puțin prim-ministru...

                                                        Mihai Frunză,

                                                    fost copil cuminte

CRONICĂ DUPĂ URECHE

                               Cine a pus umor pe clanță? de Mihai Frunză

   Este vorba de un volum de miniaturi umoristice în proză, apărut în anul 2001. Titlul a fost stabilit de autor la un pahar de vorbă împreună cu regretatul scriitor și regizor de teatru Bogdan Ulmu și a fost inspirat de un cântecel în care năzdrăvanul solist punea pe clanță magiun. Cei doi au râs copios, la gândul că umorul poate fi confundat cu magiunul sau... cu ceva și mai comic.

   Lansarea cărții a avut loc la București, în localul Cuptorul cu lemne. Costel Pătrășcan a avut grijă ca o mulțime de televiziuni și de ziare să fie prezente. Era în preajma Crăciunului și venerabilul profesor universitar liber-schimbist Ștefan Cazimir a cântat un colind cu refrenul Și ne-a pus umor pe clanță. Au urmat mici interviuri. O frumoasă reporteră îl întreabă pe autor cu nonșalanță:

   - Domnule Mihai Frunză, cine a pus umor pe clanță?

   - Eu, domnișoară, a răspuns autorul mândru de el.

   A urmat o întrebare și mai uluitoare:

   - De ce ?

   Bietul autor a amuțit. A fost salvat de o altă reprezentantă a jurnalelor televizate, care s-a înfipt obraznic, pocnind cu microfonul în stânga și în dreapta, și a întrebat:

   - Domnule scriitor, vă rog să mă lămuriți, cine naiba a pus umor pe clanță?

   - Duduie, a răspuns Mihai Frunză, după umila mea părere, primul care a pus umor pe clanță a fost Mark Twain.

   - Și nu l-ați înjurat? continuă frumoasa.

   Prima frumoasă, care s-a văzut dată la o parte în mod samavolnic, a intervenit din nou:

   - Totuși, zice ea, eu nu cred că v-ați pus singur umor pe clanță. Nu vreți să ne spuneți pentru telespectatorii noștri cine a fost obraznicul?

   În sfârșit, autorul are o revelație și zice răspicat:

   - Domnișoară, n-am încotro și trebuie să vă mărturisesc marele secret al acestei cărți. Derbedeul a fost vecinul meu, umoristul Alex Hanganu care, de obicei îmi punea pe clanță pastă de dinți Super Cristal sau dulceață de gutui. Când acestea s-au terminat, mi-a pus umor.

   - Aha! izbucnește domnișoara cu un glas brusc ușurat. Așa mai merge. Acum m-am lămurit. Sunt indignată și sunt alături de dumneavoastră în demersul de a-i condamna vehement pe cei care ne murdăresc clanțele. Vă mulțumesc pentru interviu. Dragi telespectatori, bună seara!

                                                                            Mihai  Frunză,

                                                            autocritic literar bun de clanță

  

                                                               

Cronică literară după ureche

RĂSCOALA de Liviu Rebreanu

    Pentru că romanul este scris în 1932, m-am gândit că are vechimea necesară  să-i fac o cronică. În supraaglomerata mea bibliotecă, găsesc ediția din 1962 pe care am citit-o în liceu. Paginile sunt cam galbene, dar cartea arată încă bine. Dau s-o răsfoiesc. Automat se deschide la pagina 101. O închid la loc și o deschid iar. Se deschide tot la 101. Curios, o citesc. Este pagina în care zdrahonul agricultor Petre Petre o posedă sălbatic pe arătură pe voluptuoasa boieroaică Nadina. Totul se petrece pe fondul unei istorice răscoale țărănești.

Petre Petre pune multă patimă și crede că așa se răzbună pe clasa exploatatoare. Este un mare naiv, desigur, deoarece arzoaica moșiereasă este mai mult decât mulțumită de prestație, pentru că Petre și cu Petre s-au răsculat de cel puțin două ori.

Liviu Rebreanu descrie scena cu un talent magistral și atât de naturalist, încât incită cititorul până la paroxism. Puțin înfierbântat, am citit pagina de opt ori și mi-am promis solemn că o voi citi și mâine seară, înainte de culcare. Până atunci, mai răsfoiesc puțin cartea pentru o părere mai amplă.

Deschid tomul aleatoriu la pagina 211 în care conacul boieroaicei arde în flăcări uriașe. Deduc logic că focul a fost produs de scânteile care au sărit în cele 110 pagini de amor incendiar între Petre Petre și Nadina. Ferm convins că așa au stat lucrurile, am pus volumul pe raftul său să se mai răcorească.

Verdictul meu literar l-am dat fără preget: Liviu Rebreanu a fost maestrul incontestabil al romanului erotic românesc, iar cu Răscoala a demonstrat că așa se scrie istoria.

                                                    Mihai FRUNZĂ

                                            cititor cu autorizație ISU

Cronică literară după ureche

Cățeluș cu părul creț - autor anonim

   Este poezioara pe care, în fragedă copilărie, o recitam sfios la venirea lui Moș Crăciun, pe atunci Moș Gerilă. În literatura română, tema cățelușului e destul de frecventă. Să ne amintim doar de simpaticul Bubico al lui Caragiale sau de Patrocle, drăgălașul patruped din Dumbrava lui Sadoveanu.

   La vremea respectivă, cățelușul cu părul creț îmi displăcea total pentru că era un hoț ordinar care a furat rața din coteț fără să fie pedepsit. Cum se poate așa ceva? Era needucativ și în contradicție cu morala socialistă.

   Cu totul alta a fost situația lui Zdreanță, cățelușul cu părul creț al lui Tudor Arghezi. Acesta a furat un ou și a fost aspru pedepsit. În caz contrar, îl puteam vedea a doua zi în gură cu un bou. Rolul educativ al oului fierbinte a salvat boul de la un carnagiu oribil.

   Apropo de bou, zilele trecute am văzut la televizor un celebru hoț, greu al fotbalului, care a ieșit mai devreme din pușcărie pentru că a scris un raft întreg de cărți. Toată lumea se întreabă cum a reușit performanța, pentru simplul motiv că hoțomanul nu știe să scrie.

   Răspunsul se cam subînțelege. Cărțile au fost scrise de un cățeluș flămând, cu părul creț sau fără păr- n-are importanță - care, în felul acesta, și-a asigurat o masă copioasă. Niște paparazzi invizibili l-au surprins la un restaurant chinezesc, bineînțeles cu rața-n gură.

                                                            Mihai Frunză

                                                traducător de limbă pechineză

Cronică literară după ureche

                        Orbitor de Mircea Cărtărescu

   Dacă Levantul  doarme încă pe noptiera fostului președinte Traian Băsescu, pentru că acesta aprofundează acum De ce iubim femeile, volumul Orbitor stă de doi ani și ceva pe noptiera mea. Cu el, insuccesul la femei este asigurat. De câte ori o iubitoare de literatură îmi vizitează dormitorul, mă părăsește în cea mai mare grabă, zicându-mi: Ești un obsedat textual! Și pe mine mă amăgeai cu inegalabilul Caragiale, perversule!

   Adevărul este că, în cei doi ani și jumătate, n-am citit niciun rând din carte, dar am jurat că, dacă Mircea Cărtărescu va lua premiul Nobel, mă voi flagela intelectual și o voi citi din scoarță în scoarță.

   De atunci, în fiecare toamnă, stau cu frica în sân. Și în fiecare toamnă răsuflu ușurat. Anul acesta s-a întâmplat la fel, dar bucuria mi-a fost umbrită de ciudatul juriu de la Stockholm care l-a premiat în mod uluitor pe Bob Dylan. S-a întors lumea pe dos dacă cel mai mare scriitor al planetei este considerat acest trubadur expirat!  Dacă omul avea neapărată nevoie de un milion de dolari, făceam noi o colectă și îl ajutam. În felul acesta, Amos Oz și Varujan Vosganian nu s-ar mai gândi să renunțe acum la scris ca să ia urgent lecții de chitară.

   În perspectiva anilor următori, am o propunere foarte decentă: să retragem candidatura la Nobel a lui Mircea Cărtărescu și s-o înlocuim, în mod firesc și logic, cu cea a lui Florin Salam. Șansele României vor deveni uriașe pentru că onorabilii academicieni suedezi se dovedesc mari iubitori de lamentații pe versuri jalnice. Din acest punct de vedere, Florin Salam este un scriitor eligibil și chiar Orbitor.

                                                              Mihai Frunză

                                                             - clarvăzător -                       

Cronică literară după ureche

În pat, scriitorii folosesc întotdeauna poziții originale.

PATUL LUI PROCUST - de Camil Petrescu

   Procust a fost un tâlhar legendar care-și sechestra victimele și le adapta picioarele la lungimea patului său. Prin tăiere sau prin alungire, după caz. După cum se vede, Procust avea o viziune profund comunistă și dorea să creeze o lume în care toți să fie egali. Camil Petrescu a preluat această idee sadică și a scris un roman de dragoste interesant, schimbând numele lui Procust în Fred Vasilescu.

   Ideea mă fascinează și pe mine, căci de multă vreme mă visez egal în pat cu Roxana Ciuhulescu - 1,92m - în ciuda faptului că eu nu am decât 1,68. Doamne ferește, spre deosebire de Procust, eu n-aș vrea să-i tai picioarele. Dacă este neapărată nevoie, mai degrabă i-aș tăia capul. Totuși, am speranța că în pat și în poziția culcat vom deveni oarecum egali și fără tăieturi !

   Apropo de poziții, mă surprinde poziția lui Traian Băsescu față de Elena Udrea, pe care nu dorește s-o vadă în cătușe. Părerea altor critici este că jocul  cătușelor are farmecul lui și este de un erotism provocator. Am rezerve doar față de jocul cu biciul pentru că îmi amintește de crudul și fiorosul Attila, poreclit biciul lui Dumnezeu. În ciuda lui Attila, am o deosebită aplecare spre unguroaice. Din păcate, n-am întâlnit nicio unguroaică cu picioare foarte lungi. Dar, mai caut! Probabil, ca orice unguroaică, se va numi Roza, va avea o piele trandafirie și va găti un gulaș delicios. O voi iubi cu discreție, dar îi voi pomeni numele cu plăcere. Spre deosebire de Camil Petrescu, prozatorul care crede că, dacă și-a numit femeia din roman Doamna T , dă dovadă de o discreție cavalerească. Pe naiba! Lasă că știm noi cine este această doamnă T !

   Cu toate aceste poticneli onomastice, Patul lui Procust, apărut în 1933, este un roman de dragoste al cărui subiect rămâne și astăzi în picioare.

                                                         Mihai Frunză

                                                      - dentist ortoped -

Cronică literară după ureche

Toate pânzele sus de Radu Tudoran

   Scris în 1954, în plin imaginar realism socialist, a fost unul dintre romanele preferate ale fragedei mele copilării. Cu el și cu goeleta Speranța  am călătorit pe Mediterana și peste marele Atlantic, într-un timp în care călătoria era doar un vis. Nu că n-ar fi un vis și în ziua de astăzi, când avem voie să cutreierăm lumea dar, ne reține teama că vom avea rău de mare. Răul de mare este o senzație cumplită în care îți vine să dai la rațe și este produs de legănatul navei pe valurile uriașe.

   Mai există și un altfel de rău de mare, perceput tot ca o senzație cumplită produsă de un mare rău: dictator, președinte de țară sau de consiliu județean sau chiar un mic director. Răul de mare produs de Ceaușescu este de neuitat pentru că a atins perfecțiunea. Cel produs de Ion Iliescu a fost ceva mai suportabil pentru că acesta ne-a chinuit zâmbind cu gura până la urechi.

   Cu Traian Băsescu a fost cu totul altceva. Ca marinar și căpitan de vas, am văzut în el un Anton Lupan al goeletei România. Ca să ne scape de posibilitatea de a trăi un veritabil rău de mare, el ne-a lăsat din start fără flotă. Totuși, ca orice român, n-a mers până la capăt și nu ne-a lăsat și fără bricul Mircea , o navă cu pânze care ne amintește de corabia lui Radu Tudoran. În felul acesta, Speranța cititorului mai crede că este posibil ca Anton Lupan și bucătarul Ismail să-l găsească pe amicul lor franțuz, Pierre Vaillant...

    ... iar noi putem spera ca bricul Mircea să dea, undeva prin lume, peste goeleta Speranța navigând sub pavilion grecesc, panamez sau liberian.

                                                      Mihai  FRUNZĂ

                                                mus-tăcios de Dunăre

Cronică literară după ureche

O cronică literară după ureche se face citind o carte cu un singur ochi.

Enigma Otiliei  de George Călinescu

   Sătul până în gât de critică, de istorie literară și de citit romanele altora, George Călinescu a simțit nevoia să se răzbune pe noi scriind el însuși câteva romane. Cel mai cunoscut este Enigma Otiliei. Criticii criticului susțin că romanul este balzacian. Eu nu cred, pentru că Balzac n-a scris nici un rând în limba română și nici Călinescu în franceză.

   Am citit romanul pe când eram student la medicină, ca și Felix, eroul cărții. N-am înțeles eu prea bine atunci mecanismul literar, dar am înțeles că, în dragoste, femeile sunt enigme nedezlegabile. Otilia, o fată cam sclifosită, în loc să-l prefere pe Felix, a fugit în lume cu Pascalopol, un boșorog plin de bani. Revoltat, n-am mai citit finalul cărții și l-am trecut pe George Călinescu pe lista mea neagră.

   Mult mai târziu, am văzut filmul realizat după roman de regizorul Iulian Mihu. Pascalopol era jucat de Sergiu Nicolaescu. Nu sunt sigur dacă Nicolaescu n-a jucat și rolul lui Felix și chiar, în travesti, rolul Otiliei. Este o altă enigmă care va trebui elucidată. Oricum, și în film, Pascalopol m-a oripilat.

   Dar, marea enigmă a lui Pascalopol s-a produs la lovitura de stat din 1989, în care Sergiu Nicolaescu a fost nu numai actor, ci și regizor. Cât a trăit n-a vrut să ne spună care a fost, de fapt, rolul său în întunecata poveste. Probabil, enigma este îngropată în scrinul negru doldora cu dosare ale istoriei încă nerezolvate.

   Zilele trecute, am reluat lectura romanului lui George Călinescu și am aflat cu mare bucurie că, în final, Otilia l-a părăsit și pe Pascalopol pentru un bogătaș din Argentina.

   Brusc, nu l-am mai urât așa de tare pe Sergiu Nicolaescu. În fond, ne-a răpit-o pe frumoasa Otilia, dar ne-a scăpat de urâta Elena Ceaușescu și de odiosul ei soț. Iată de ce, datorită lui Pascalopol, romanul lui Călinescu a intrat cu adevărat în istorie.

                                                          Mihai  Frunză

                                   exeget dac al romanului

Cronică literară după ureche

Critica literară este o esență care se păstrează în flacoane mici.

           MOROMEȚII  de Marin Preda

   Un mare filozof a spus că eternitatea s-a născut la sat. Așa se explică de ce, după Nicolae Filimon, Duiliu Zamfirescu și Liviu Rebreanu, Marin Preda a putut continua să descrie în mod genial epopeea țăranului român. De această dată, personajele rustice provin din vechiul Teleorman care astăzi ni l-a dat pe Liviu Dragnea și ai lui morți care votează. Mai mult ca sigur că, printre acești votanți dispăruți în glia străbună, se numără și Ilie Moromete, personajul principal al romanului, cel care citea ziarul Mișcarea. Sau pitorescul Cocoșilă, cel care citea ziarul Dimineața, și interpreta politica într-un mod mahmur matinal. Spre deosebire de el, Iocan citea Curentul mai spre prânz și cu măseaua umflată.

   Cu asemenea informare eterogenă și profund democratică, este de mirare că morții din Teleorman votează azi cum votează.

   Nici țăranii cei vii din Teleorman nu votează altfel pentru că astăzi nu mai există ziare. Sau, dacă mai există, există degeaba pentru că bieții oameni nu știu să citească. Și atunci, vine domnul Liviu Dragnea și le citește el cu voce tare etichetele de pe pungile cu mălai și de pe sticlele cu ulei oferite cadou într-o găleată de material plastic de culoare roșie pe care scrie Made în China.

    Nu cred că locuitorii din Teleorman știu cine a fost genialul lor concetățean Marin Preda dar, cu multă siguranță, știu cine este Liviu Dragnea pe care îl consideră în mod firesc și irevocabil drept cel mai iubit dintre pământeni.

                                                          Mihai  Frunză

-         critic literar apolitic -

Cronică literară după ureche

N-avem o poză cu trei iezi, dar am găsit una cu șapte pitici !

Capra cu trei iezi de Ion Creangă

   Povestea lui Ion Creangă este primul jalon al traseului meu de cititor. Eram copil de grădiniță și bunica îmi citea grozăvia asta la masă când refuzam să pap tot. De frica lupului cel hămesit, care putea să mă lase flămând și pe mine, am mâncat fără mofturi și numai așa am putut să mă fac mare. Cel puțin, așa susținea bunica.

Ferocitatea poveștii m-a marcat însă spiritual pentru tot restul vieții. Am fost urmărit de imaginea iezilor devorați de lup, de sângele de pe pereți și de lupul incinerat în timp ce mânca sarmale cu gogâlț. Frica de lup a devenit obsesivă. Apoi, angoasa mea s-a extins și la caprele piromane. N-am mai călcat prin curtea bunicii până când aceasta n-a ascuns în magazie capra de tăiat lemne.

Obsesia lupului bestial s-a augmentat cu trecerea timpului. În școală, la lecția de istorie, am învățat despre domnitorul moldovean Vasile Lupu. Cu toate că și noi suntem moldoveni, în bătăliile purtate de acesta, eu am ținut cu inamicul său muntean, Matei Basarab. Ca atare, Vasile Lupu a fost bătut măr la Teleajen.

În materie de fotbal, am fost un aprig antidinamovist din cauza unui oarecare Dănuț Lupu.

O vreme, l-am simpatizat paradoxal pe Ion Iliescu pentru că era poreclit Bunicuța și pentru că eram îndrăgostit până peste cap de Scufița roșie, cea care îi venise de hac lupului cel rău.

Muzica populară mi-a displăcut profund sub influența nefastă a unui solist numit Lupu Rednic. Când apărea pe micul ecran, îl vedeam colțos ca un lup care se hrănește numai cu pastramă de ied.

Momentul maturizării mele a sosit târziu, în timpul guvernării CDR, când deputatul Vasile Lupu a dat o lege prin care s-au retrocedat pădurile. În scurt timp, pădurile au dispărut și o dată cu ele a dispărut și lupul. Abia atunci, capra a fost răzbunată cu adevărat iar povestea lui Ion Creangă a devenit o amintire din copilărie.

                                                     Mihai Frunză

                                         critic specializat pe Creangă

Cronică literară după ureche

În România, jocul de-a vacanța este mai ieftin în Grecia

Jocul de-a vacanța de Mihail Sebastian

   Jocul de-a vacanța este o comedie romantică scrisă de brăileanul Mihail Sebastian... hăt, hăt în 1936! Este vorba despre trei bărbați (Jeff, Ștefan Valeriu și Bogoiu) care, în cursul unui concediu estival torid, iubesc aceeași femeie (Corina). Faptul că o iubesc toți trei în același timp mă duce cu gândul la o iubire în grup petrecută acum un an și ceva în județul Vaslui. 
   Întâmplarea din jocul erotic vasluian era, însă, de un comic mult mai debordant decât cel din Jocul de-a vacanța. Județul Vaslui este cel mai comic județ din România. Aici, toate babele sunt bețive și doresc să fie iubite. Dacă nu se întâmplă asta, se petrec comedii romantice pe care putem să le considerăm capodopere. 
   În aceea despre care vă vorbeam, un grup de trei babe nesățioase au iubit în grup un tânăr profesor de filozofie. Tânărul le-a dat în judecată pentru viol și babele au fost condamnate la un an de muncă în folosul comunității. În acest scop, au scris zilnic articole satirice într-o revistă locală. Nu este întâmplător că geniul revistei românești, marele Constantin Tănase, este născut la Vaslui.

   Dacă ne luăm după mărimea nasului lui Tănase, putem deduce că, și pe vremea lui, babele erau la fel de dornice de iubire. Nasul lui Tănase a rămas proverbial, ca și cel al lui Cyrano de Bergerac. Bergerac este o localitate franceză care începe cu litera B, la fel ca Brăila lui Sebastian. Din păcate, Brăila n-a avut niciun năsos de talia lui Tănase sau Cyrano, dar l-a avut pe Terente. 
   Terente, contrar tuturor teoriilor și legendelor, avea un nas normal spre mic. El a fost eroul altui gen de comedii romantice și, în ciuda insinuărilor răuvoitoare ale unor critici exaltați, nu a fost cel care l-a inspirat pe Mihail Sebastian când acesta a scris Jocul de-a vacanța. Și nici măcar când a scris cu foc năbădăioasa povestire intitulată Cum am devenit huligan !

                                                          Mihai Frunză

                                         - exeget al operei lui Terențiu -