Portretul

                                                PORTRETUL

   - Domnule, portretul este gata, zise pictorul mândru de sine.

   - E reuşit, răspunse el, dar unde-i mustaţa?

   - Care mustaţă? Dumneata n-ai mustaţă!

   - N-am, dar vreau să am. Am vrut să-mi las, dar s-a opus soţia. Zice că o zgârie. Vreau să-mi las mustaţă măcar în portret.

   - Bine, stimabile domn! Priviţi! V-am pus şi o superbă mustaţă.

   - Da, acum e mai bine. Dar ce facem cu ochii? Nu sunt albaştri!

   - După cum bine văd eu, dumneavoastră aveţi nişte frumoşi ochi căprui.

   - Căprui, fir-ar ei de ochi căprui! Dar soţiei mele îi plac la nebunie ochii albaştri. Cum vede un mascul cu ochi albaştri, cum i se aprind călcâiele.

   - Am priceput. V-am făcut doi ochi albaştri ca azurul Coastei de fildeş. Priviţi-i atent!

   - Aşa, da! Îmi plac. Totuşi, nu arată prea inteligenţi. Eu vreau doi ochi albaştri inteligenţi!

   - Vi-i fac îndată şi inteligenţi. Îi iau ca model pe ai lui Rex. Este un câine foarte inteligent. Cum apare soacră-mea, mârâie fioros la ea până pleacă.

   - O fi el inteligent, dar ridică întruna piciorul pe fotoliile din casă. Eu nu vreau să fac aşa ceva.

   - Nu veţi face! Vă pictez doi ochi albaştri inteligenţi care nu ridică piciorul pe fotolii.

   - Bravo, maestre! Acum este un portret magnific! Îl cumpăr.

   L-a plătit, a luat tabloul sub braţ şi a plecat spre casă cu gândul să mârâie fioros la soacră-sa.   N-a făcut mulţi paşi şi a exclamat fericit:

   - Doamne, ce bine că la colţul străzii se vede un pom!

                                                                                           Mihai FRUNZĂ