Am plâns la imnul României

    Împreună cu cei doi băieţi ai mei, Alexandru şi Mihăiţă, am hotărât să vizionăm meciul de fotbal România - Ungaria de pe Arena Naţională. Am vrut să vedem noul stadion şi să trăim o atmosferă agreabilă şi deconectantă, sărbătorind astfel ziua de naştere a lui Mihăiţă. Din considerente economice am luat bilete la peluza a doua, în inelul superior. Aici am întâlnit numai lume bună, bărbaţi împreună cu femei, familii întregi cu copii etc. Chiar lângă noi era o familie îmbrăcată în culorile naţionale. Cei doi copii, un băiat de vreo zece ani şi o fetiţă de vreo 12 ani,erau plini de entuziasm patriotic. Pe scaune, am găsit câte un frumos steguleţ tricolor. Eu, fiind probabil, mai patriot, am găsit două steguleţe.

   La peluza opusă erau plasate cele două galerii. Ungurii, îmbrăcaţi în negru, precum nişte formaţii paramilitare şi ai noştri. Erau separaţi de un sector liber. Ciudată plasarea celor două galerii pentru că a început imediat războiul: petarde, fumigene şi alte alea erau aruncate de la unii la alţii. Nu-mi dau seama cum au intrat pe stadion cu atâtea bombe, pentru că pe mine m-au controlat la intrare şi în chiloţi. Fireşte, n-au găsit mare lucru.

   Sub noi, la inelul inferior al peluzei s-a plasat altă galerie şi ea dotată cu tot arsenalul pirotehnic. Au început scandările la adresa adversarilor noştri. Vai, ce mi-au putut auzi urechile! Cuvântul obscen nu poate ilustra perfect caracterul acelor strigări. Din când în când, mămica de lângă mine le introducea copiilor degetele în urechi.

   La ieşirea echipelor pe teren a început infernul. Strigările au fost însoţite de un adevărat bombardament. În timp ce se intona imnul Ungariei care nu se mai auzea, în galeria de sub noi a început o bătaie între români. Se băteau dinamoviştii cu steliştii. Au dat foc şi se ciomăgeau straşnic. Jandarmii au intervenit, le-au dat şi ei o bătaie bună şi în final au aruncat cu gaze lacrimogene. Gazele, sub forma unui fum roşiatic, s-au ridicat în aer la nivelul nostru. Nu mai puteam să respirăm şi ne curgeau ochii precum bătrâna Dâmboviţă. S-a creat panică şi am luat-o cu toţi la goană peste scaune spre coronamentul aerisit. Îmbulzeală, urlete de groază, călcături pe picioare. În acest timp se intonase imnul României, pe care l-am ascultat cu valuri de lacrimi în ochi.

   Peste un sfert de oră am revenit la locurile noastre. Fumul domnea încă pe stadion şi nu ne-a părăsit până la sfârşitul meciului pe care l-am vizionat în picioare, gata s-o luăm din nou la fugă. În acest timp bubuiturile galeriilor şi intervenţiile jandarmilor n-au încetat nici o clipă. Chiar şi un arbitru scoţian s-a trezit de vreo câteva ori cu petarde explodându-i între picioare.Rezultatul meciului nu mai contează, dar a fost şi el de plâns. De plâns a fost şi antrenorul şi întreaga echipă. Iar noi plângem şi acum. Gazele au fost de bună calitate.