Cronică literară după ureche

Cu toate că sunt daltonist, mie îmi plac toate culorile

LA ȚIGĂNCI de Mircea Eliade

   Marele istoric al religiilor, pe lângă romane de excepție, a comis și câteva povestiri fantastice fantastice. La țigănci este reprezentativă. Totuși, mă întreb de ce scriitorul și-a permis să numească țigăncile țigănci? Ar trebui sancționat post-mortem. Cred că putea foarte bine să-și numească nuvela La femeile rome. Profit de ocazie și îi somez și pe cei din industria cărnii să-și redenumească și ei mușchiul țigănesc în mușchi rom. Desigur, se vor crea confuzii între mușchiul rom, ciocolata rom și esența de rom. Sau cu romul de Jamaica. Asta ar crea alte probleme pentru că jamaicanul Bob Marley semăna perfect cu un rom, lucru care ar atrage proteste ale marinarilor și ale fanilor stilului reggae. Stilul reggae a prins și în România, mai ales printre fotbaliștii de la Steaua de când sunt antrenați de Reghecampf. E drept că stilul Reghe al Stelei seamănă mai mult cu stilul manelist al lui Salam. Apropo de Salam, via mușchiul țigănesc, ajungem din nou la titlul nuvelei lui Mircea Eliade. Într-o zi, butonând telecomanda după canalul Paprika, am dat din întâmplare peste un post de manele ce transmitea un videoclip cu Salam. Doamne, am văzut La țigănci dând din șolduri, burice și sâni opulenți încât am devenit brusc exoftalmic și un mare admirator al genului!

Lucru pentru care trebuie să-i fiu recunoscător pe veci lui Mircea Eliade.

Îți mulțumesc, dragă Mircea!

                                                    Mihai FRUNZĂ

                                       - critic fidel romului cubanez -