Toate pânzele sus de Radu Tudoran
Scris în 1954, în plin imaginar realism
socialist, a fost unul dintre romanele preferate ale fragedei mele copilării.
Cu el și cu goeleta Speranța am
călătorit pe Mediterana și peste marele Atlantic, într-un timp în care
călătoria era doar un vis. Nu că n-ar fi un vis și în ziua de astăzi, când avem
voie să cutreierăm lumea dar, ne reține teama că vom avea rău de mare. Răul de
mare este o senzație cumplită în care îți vine să dai la rațe și este produs de
legănatul navei pe valurile uriașe.
Mai există și un altfel de rău de mare,
perceput tot ca o senzație cumplită produsă de un mare rău: dictator, președinte
de țară sau de consiliu județean sau chiar un mic director. Răul de mare produs
de Ceaușescu este de neuitat pentru că a atins perfecțiunea. Cel produs de Ion
Iliescu a fost ceva mai suportabil pentru că acesta ne-a chinuit zâmbind cu
gura până la urechi.
Cu Traian Băsescu a fost cu totul altceva.
Ca marinar și căpitan de vas, am văzut în el un Anton Lupan al goeletei
România. Ca să ne scape de posibilitatea de a trăi un veritabil rău de mare, el
ne-a lăsat din start fără flotă. Totuși, ca orice român, n-a mers până la capăt
și nu ne-a lăsat și fără bricul Mircea , o navă cu pânze care ne amintește
de corabia lui Radu Tudoran. În felul acesta, Speranța cititorului mai
crede că este posibil ca Anton Lupan și bucătarul Ismail să-l găsească pe
amicul lor franțuz, Pierre Vaillant...
... iar noi putem spera ca bricul Mircea
să dea, undeva prin lume, peste goeleta Speranța navigând sub
pavilion grecesc, panamez sau liberian.
Mihai FRUNZĂ
mus-tăcios de Dunăre
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu